Balada celor trei stropiri

Muream de dorul tău chiar înainte
de a te naște-n vechiul orășel.
Un fotograf ciudat numit Acsinte
te-a detectat și nu cred că mă-nșel,
pe cînd dormeai în burta maicii tale
chiar în vitrina-acelui fotograf,
tixită cu vederi sentimentale
pe care zilnic le ștergea de praf.
Și maică-ta în rochia ei de stambă
ilumina de nu poți să gîndești
ca o superbă și borțoasă lampă.
Și-am priceput că flacăra tu ești.
După un an te-am regăsit în scaldă
adus de o bunică la botez
și m-ai stropit atunci cu apă caldă,
cît taica popa bălmăjea un crez
și mîna ți-ai întins cu moliciune
înspre cravata mea de pionier
ca să te ștergi cu ea pe goliciune.
Era mai mult decît puteam să sper.
Cînd m-ai stropit din nou c-o limuzină
pe care ți-o luase tatăl tău,
că reușiseși, cred, la medicină,
eu eram cel murat într-un hîrdău,
adică-un biet bețiv căzut în transă,
tîrînd prin ploaie un uzat palton,
dar mi-ai lăsat și-atunci o mică șansă,
fiindcă-n viteză ai strigat: pardon!
Acum te văd la Maica Paraschiva
și parcă nu te-ai mai schimbat deloc
deși abia, abia îți duci coliva
și-ncerci să mă stropești cu busuioc.