Eram în Penne, orășelul italian din provincia Abbruzo care arată ca un muzeu al arhitecturii în aer liber, oaspetele lui Liviu, fost coleg de școală și bun prieten încă din copilărie, al Semidei, soția sa, și al lui Tom, juniorul lor de aproape trei ani foarte activ și vorbăreț în trei limbi – română, italiană și engleză –, amestecate amuzant. Printre alte obiective de interes turistic din Penne sau din zonă, m-au invitat să merg cu ei și în Cantinetta Mavà, bărulețul de proximitate, locul lor preferat de ieșit seara în oraș, la un pahar cu vin și niște discuții amicale.
După douăzeci de ani de barmăneală la New York, Aldo, un italian jovial la vreo cincizeci de ani, s-a întors acasă și și-a deschis un magazin de vinuri /wine bar, chiar în centrul istoric, la două-trei sute de metri de piața Primăriei. (Referitor la oficialii săi vecini, simpaticul cîrciumar se plîngea de birocrația din administrația locală: ca să poată deschide și terăsuca în pantă din fața stabilimentului, a fost nevoit să colecteze pe documente patru semnături, cîte una pentru fiecare masă. Nu știa, bietul de el, cîte semnături și ștampile ar fi trebuit să strîngă la București…) Spre deosebire de majoritatea conaționalilor săi, Aldo vorbește o engleză foarte cursivă; poate și de asta, cantinetta lui e un adevărat hotspot al comunității expaților care și-au cumpărat case în Penne, la un preț foarte mic (explicație, pe scurt: pînă în pandemie, piața imobiliară a zonei a căzut odată cu cererea, mulți localnici tineri părăsind orașul după cutremurul de 6,3 grade Richter din 2009 care-a afectat multe clădiri vechi de sute de ani, reparabile doar prin restaurare, cu niște costuri imense – un proiect de durată și anevoios), și al tuturor turiștilor anglofoni care ajung pe-aici. Fiecare dintre clienți are o poveste a lui și atmosfera plăcută, cosmopolită, de întîlnire cu prieteni din toată lumea, îl îmbie s-o spună și celorlalți. Mai ales după consumarea catalizatorului, cîteva pahare de vin de vinotecă, licori locale, din regiune, dar și din restul Italiei sau din alte țări, pe care Aldo le are în ofertă.
În seara aceea, în care, printre felii de focaccia și bucățele de brînză și mezel, am degustat vreo două sticle cu un vin roșu autohton din 2018 (Il Rosso Almà de la Vini Antonacci, Colline Pescaresi, un cupaj de Montepulciano d’Abruzzo, Merlot și Cabernet, cu 14 procente alcoolice), recomandat personal de patron, la măsuța de alături, un cuplu de canadieni, un el și o ea din Vancouver, care, bîntuind prin Italia, au descoperit și orășelul ăsta cochet situat în afara turismului mainstream de Roma, Veneția sau Florența, erau uimiți de frumusețea locului și de lipsa turiștilor aglomerați prin alte părți ale țării. Invitată la masa noastră, amica lui Liviu și a Semidei, Dianne, o canadiană între două vîrste, a doua și a treia, foarte directă și hotărîtă, avea și ea o poveste de viață interesantă: sătulă de munca în corporație, și-a dat demisia de la revista de Home & Garden la care era editor, printr-un bilețel lăsat pe birou, și s-a mutat în Penne, cumpărînd o casă, aici, cu banii de chirie pe vreo cîteva luni în Toronto.
P.S. Am avut ocazia să și văd locuința italiană a Diannei, o vilă veche cu etaj și grădină, cîteva zile mai tîrziu, cînd am vizitat-o împreună cu Liviu. Și cu un dulap, de care nu mai avea nevoie prin casă, donat lui Dianne și cărat, gîfîind sincron, în doi, pe treptele abrupte ale culoarului în pantă dintre ziduri medievale, singura cale de acces la proprietate. Dianne mi-a făcut și turul casei, după ce m-a servit cu o bere și am trecut testul cîinilor săi, doi labradori uriași care m-au lătrat un pic, de control, apoi s-au întors la jucăriile lor.
