Bătrânii noștri

Cerșetorii din București nu seamănă deloc cu cei de la Roma. Pe străzile pe care de obicei le frecventez își face veacul, de pildă, o femeie cu o pancartă enormă pe care scrie “Sunt săracă, dar fericită!’’. E suficient să te uiți în ochii ei și să pricepi că e nebună, sunt nouă șanse din zece s-o auzi cântând cât o țin plămânii și râzând în hohote, doar ea știe de ce. Nițel mai încolo dai de un cuplu cu părul vopsit în toate culorile, nu cred că au mai mult de 25 de ani, îți cer zâmbind o monedă, în timp ce zdrăngăne la o chitară, continuă să-ți surâdă și dacă nu le-o dai. Nu știu ce fumează, dar sigur e de calitate. Pe Via Marmorata locuiește, pe o lădiță, un italian la vreo 50-60 de ani, veșnic băut, și, lângă el, pe o bucată de carton, un câine care doarme întruna – sau poate că este mort și împăiat și nu știu eu. Iar la supermarket-ul din cartier se află un indian timid, înaintea lui era o țigăncușă simpatică foc. O singură dată s-a prezentat “la lucru’’ cu fetița ei și copila i-a fost confiscată de serviciile sociale, motiv pentru care țigăncușa s-a întors în România, cu fetița ei cu tot. Cerșetorii din București sunt însă, în marea lor majoritate, bătrâni. Foarte bătrâni. Și triști. Înfiorător de triști. Te uiți la ei și îți vezi bunicii, bătrânii tăi. Oricâte bancnote le-aș lăsa, știu că suma nu le va schimba cu nimic viața, ci doar câteva zile sau câteva ore. Le dau bani și plâng. M-am enervat cumplit când portarul scării unde locuiesc mi-a reproșat cu năduf, când m-a văzut că am ajutat o mămăiță, că mare greșeală am făcut, că să nu se mai repete, că babă aia nu e decât o alcoolizată care n-a muncit în viața ei, în timp ce el își rupe spatele de 40 de ani. I-am spus fetei: “Uite, de aia mi-e greu să vin în țara asta. Toți românii jignesc, habar n-au să poarte o discuție, să își expună o părere, nu, frate, trebuie musai să jignească’’. “Ai dreptate, mamă, am observat. Așa faci și tu când te cerți cu tati.’’ Am înghițit în sec și am schimbat rapid discursul.