Boala Lenuţii

Filozofia senină şi cîntată a poporului român jigneşte fără doar şi poate maimuţa care s-a chinuit să se dea jos din baobab fiindcă, făcînd abstracţie de lipsa mînuţelor, numai un vierme tubular şi-ar reduce inventarul existenţial la şlagărul „Cu ce m-am ales în viaţă: ce-am mîncat, ce-am băut şi cu ce am strîns în braţă“.

Şi în ceea ce priveşte simţul proprietăţii, şcoala de gîndire dîmboviţeană a simplificat lucrurile în aşa hal, încît pe aceste meleaguri numai ceea ce bagi pe şestache în gură, în buzunar sau în traistă se numeşte hoţie.

Aşa stînd lucrurile, nu-i de mirare că, după ’89, boala Lenuţii s-a întins ca o pecingine pe creierele neşifonate ale politicienilor, ale vameşilor şi ale bişniţarilor români, ce-au absolvit „în privată“ facultăţile, astfel încît în douăzeci de ani păţirăm ruşinea de a avea cei mai mulţi doctori pe cap de locuitor din ce mişună pe două picioare pe tot mapamondul.

Distanţa dintre doftorii puşcăriaşi, de genul aprozaristului Jenică Boerică şi miliţianului Dinel Staicu, şi doftorii puşcăriabili ce se plimbă în libertate pe străzile Craiovei, ca să dau un exemplu regional, e foarte scurtă, căci dîra intelighenţiei ce li se scurge pe un crac duce inevitabil în dosul aceleiaşi curţi unde scribălăii negri i-au ajutat să-şi slobozească aurul minţii, galben ca lămîia.

Dacă în Evul Mediu ciorditorii erau pedepsiţi să umble prin tîrg cu un jug de lemn în spinare, sănătos ar fi ca doctorii de pripas ai României capitaliste să fie obligaţi să umble şi ei cu tezele de doctorat atîrnate de gît.