Doar cincisprezece ore a vieţuit Republica de la Ploieşti. Ea a rămas însă înscrisă cu litere de aur în analele oraşului, îşi aminteşte Caragiale divulgînd ce rol a jucat în adolescenţă la revoluţia care a precedat transformării acestei localităţi în republică. A dezaarmat un subcomisar şi după ce i-a luat sabia din cui şi-a încins-o peste jiletcă. Prezidentul republicii îl vede şi-l face, pe loc, subcomisar, cu dispensă de vîrstă, căci Caragiale n-avea atunci decît 17 ani. Dar era republican hotărît. Şeful său, bravul poliţai Stan Popescu, fost volintir al lui Garbaldi şi-ntr-o revoluţie din Polonia, era fratele pasionat al poporului.
Cu o seară înaintea istoricului eveniment, poliţaiul jucase „la chilometru”. În ce consta acest joc nevinovat? Participanţii aveau de golit sticluţe cu vin, pe care le punea fiecare cap la cap de la un perete la altul al încăperii în care se desfăşura competiţia. Cîştiga cel care ajungea primul „la chilometru”. În seara aceea, Stan Popescu învinsese, cu mare avans, în prima partidă. Cînd să înceapă cea de-a doua confruntare, se aud trei bătăi în fereastră. Sosise momentul! Bătuse tocsinul!
Jucătorii lasă partida şi pornesc încotro îi chema cauza, la obor. La două noaptea, revoluţionarii ocupă telegraful şi-i rup firele. La patru dinspre ziuă, e golită o temniţă de republicanii aflaţi în prevenţie. La cinci, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae trece de partea prezidentului. O jumătate de oră mai tîrziu e organizată şi înarmată poliţia nou-născutei republici. La şase, în Piaţa Unirii, prezidentul citeşte poporenilor proclamaţia întemeierii republicii. La şapte se desfundă butiile de vin la răspîntii. La opt, o parte a poporului, poliţaiul, un taraf de lăutari şi autorul însuşi se duc la grădina Lipănescului. Aici s-a-ncins un ziafet nemaipomenit. Sfîrîie grătarele, se dă cep poloboacelor, vine şi prezidentul la petrecere, să golească o oală de vin cu poporul său. După ce se sparge cheful, proaspătul subcomisar se duce acasă. Mama lui, femeie simplă, dar cu prevedere politică, îi ia sabia şi-l ţine o săptămînă în casă, cu de-a sila.
Pe la trei după-amiază, reacţiunea a apărut în oraş. Era un batalion de vînători care s-a pus pe arestat republicanii. Călăreţii prefecturii l-au prins pe prezident pe drumul Buzăului. Şase sute de republicani au fost întemniţaţi. Poliţaiul Stan Popescu, volintirul, era şi el pe lista celor mai căutaţi fii ai republicii. Reacţiunea l-a găsit în cancelaria poliţiei. Obosit frînt de partida la chilometru, de alergătura cu poporul şi de cheful de la Lipănescu, poliţaiul dormea cu capul pe masă. Comandantul batalionului îl trezeşte cu o lovitură de palmă în masă. Stan Popescu saltă capul. Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte reacţionarul. Boborul! zice foarte răguşit republicanul. Aşa s-a sfîrşit cu Republica noastră! scrie Caragiale. Şi încheie cu o încă vie durere: „Aşa Reacţiunea a sfîşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”
Caragiale nu spune aici şi ce s-a întîmplat după căderea Republicii de la Ploieşti. Prezidentul ei, Candiano Popescu, pe atunci căpitan, va fi iertat de monarhie. Va da pildă de eroism în Războil de Independenţă la comanda unui batalion de vînători. Va fi decorat şi de regele Carol I şi de ţarul Rusiei. Din avansare în avansare, una chiar pe cîmpul de luptă, va ajunge la gradul de general de brigadă. Soarta n-a fost la fel de generoasă cu poliţaiul Stan Popescu. Acest apărător al libertăţii şi-a încheiat cariera ca director de închisoare, cu o leafă prizărită. Şi de n-ar fi fost Caragiale, l-ar fi uitat poate şi ploieştenii.
