Are Florin Iaru o rubrică în 24 fun în care publică de cîţiva ani instantanee de cîte o pagină despre Bucureşti, bucureşteni şi despre el însuşi. Pentru Iaru, oraşul începe pe vremea Pobedelor, automobilele ruseşti pentru ştabii vremii, şi vine de curge pînă azi. Din poveştile astea a scos o carte* cu care, nu spun vorbă mare, a dat lovitura.
Nu-ţi vine să te desparţi de ea şi, cînd vezi că se apropie de sfîrşit, o mai laşi, fiindcă nu vrei să se termine. Fraierul de Bucureşti e o categorie suprasocială, chiar dacă, de cele mai multe ori, face parte din clasa de mijloc: băiat inteligent, tare la opinii, are prieteni, are gagici şi, cu toate că e doldora de idei şi munceşte pe brînci, trăieşte de azi pe mîine.
O să ziceţi că fraierul e leit poetul Florin Iaru! E adevărat, dar cîţi dintre voi, care nu sînteţi poeţi, o să vă recunoaşteţi în fraierul lui, dacă-i citiţi cartea! Cîţi veţi spune: asta cu miliţianul mi s-a întîmplat şi mie! Întîmplările astea, unele mişto, altele nasoale, unele mărunte, altele senzaţionale, le povesteşte Iaru cu un talent scăpărător, încît niciodată nu te prinzi cum le aduce din tastatură.
De la una care te face să pufneşti în rîs, treci la alta, de fluieri şi tu a pagubă, împreună cu el, apoi iar rîzi, mai cazi niţel pe gînduri şi te întrebi de unde le tot scoate, fără să-l bănuieşti nici o clipă că ar mai şi pune de la el. Iar din poveştile astea scrise dintr-o răsuflare vezi cum creşte Bucureştiul cu toate ale lui, cum se schimbă vremurile şi cum fraierul, care-i şi optimist nevindecabil, e tot mai bogat pe dinăuntru, fiindcă ştie să se bucure din te miri ce, altfel tot păgubos rămîne. Dar ce mai contează că la tine nu vine cîştigul cel mare la Loto sau că mai iei cîte o ţeapă, cînd îţi iese o asemenea carte? Aferim, domnul Florin!
