Într-un sens, orașele sunt ca oamenii: din două-trei detalii îți faci imediat o idee despre individul sau localitatea respectivă, dacă-i merge bine sau rău, dacă e de încredere sau e căzătură, dac-o să rămâneți prieteni sau nu etc. Fiecare are „detaliile” lui în ceea ce-i privește pe oameni, dar iată detaliile mele în ceea ce privește orașele: bețivii de pe stradă, numărul de taxiuri, tinerii adunați ciotcă la scările blocurilor, prezența sau absența aeroportului, a biroului de bagaje din gară, a unui centru pietonal și, bunînțeles, chelnerii. Pentru mine, chelnerii sunt sufletul orașului, lasă că-s ochii și urechile lui, asta se știe; nu muzeul reprezintă cartea de vizită a orașului, ci chelnerul său. Dacă chelner nu e, nimic nu e!
Brașovul stă bine, măcar că n-are aeroport (păcat, mare-mare păcat, orașul ăsta ar putea „decola” spre bani grei, da’ uite că-l ține-n loc o nenorocită de pistă!), față de multe alte orașe pe care le-am văzut în 2017, aici la noi în țărișoară; nu ca turist, ci ca muncitor în acord, adică plătit la lucrare. După isprava de la volieră, la Zoo Berlin (am povestit-o în revistă, în numărul 26 din 2016, pentru cine-și mai aduce aminte), echipei mele i s-a dus buhul că lucrează bine în locuri pe care alte echipe le cam evită, așa că-n noiembrie 2017 am fost poftiți pe bani bunișori la Zoo Brașov, că era de muncă și n-avea cine. De fapt, „intrarea” ne-o făcuse Moș, meșterul din Cluj, care lucrase la marea artă stejarul secular de la poarta grădinii zoologice, adevărată provocare pentru orice cățărător (nu existau puncte de ancorare, a fost nevoie ca ele să fie imaginate și improvizate, ceea ce puțini sunt în stare), iar din momentul ăla cuvântul lui Moș a căpătat greutate pentru șefii de acolo. La recomandarea lui, am fost chemați noi, ca mai tineri și mai puțin scumpi (decât el). Ne-am dus.
Eu, unul, mai fusesem acolo prin 1988, când brașovenii se scufundaseră în foame, frig, întuneric și frică mai rău ca alții (15 noiembrie 1987, da?); singurele ființe trăitoare la Zoo Brașov erau, dacă-mi amintesc bine, niște pui de urs morți de foame, hrăniți cu resturi de cartofi putrezi, și vreo doi securiști apatici, în așteptarea „turiștilor străini” (?!) pe care să-i supravegheze. Acum, însă, se schimbase calimera: tigri, lei, jaguari, leoparzi ai zăpezii, dromaderi, struți, terrarium, aviarium și câte și mai câte. Treaba lui Rack era să se cațere-n copaci și să dea jos toată craca în plus, care îngreuna copacul și putea fi periculoasă pentru dihăniile de dedesubt; treaba mea era să intru în țarcurile respectivelor dihănii, să iau craca de-acolo, s-o scot afară și s-o toc mărunt cu chipper-ul meu. Acum e clar de ce nu prea vor arboriștii să se bage la muncă dacă-i vorba de-un zoo, fie el la Berlin, Brașov sau Sibiu?
Mă achit eroic de partea mea de treabă, primim (noi, echipa) laude de la conducerea unității, apoi scriu textul de față și, pentru respectarea adevărului istoric, i-l dau lui Rack să-l citească. Citește stupefiat și-aruncă-n mine c-o coajă de banană: „La ce dihănii te-ai băgat tu, mincinosu’ dracu’?!”. Enumăr pe degete, apoi îi dau cuvântul. Enumeră și el: „La urși, la tigri și la alte alea nu te-a pus nimeni să te bagi; la maimuțe era țarcul gol, că fuseseră mutate; la dromaderi tocmai le dăduseră morcovii ăia de mâncare, haleau, te-au tratat cu curu’; la struți a intrat îngrijitorul cu tine, te-a ferit cu măturoiul, și la mistreți la fel; da, la cerbul lopătar nu zic, da’ ăla e încă mai fricos ca tine. La fel și vulpile, la fel și căprioarele”. „Da’ ce, la nutrii nu m-am băgat?”, zic eu.
Rack saltă ochii la cer și-i invocă scârbit pe zeii secreți ai cățărătorilor: „S-a băgat la nutrii! S-a băgat la nutrii! S-a băgat la nutrii!”.
1.057 de vizualizări
