Printre consecințele cu totul neprevăzute ale manifestațiilor #rezist se numără și faptul că eu am băut mai multă bere decât de obicei, oferită de diverși (săru’ mâna, boierilor!). Nu din motive politice, ci din motive turistice – mai exact, imagologice: „Bă, nea Mihăiță, tu care ești cu astea, ia zi: ce-au ăștia cu noi, mă? Ce le-am făcut?”. Desigur, „ăștia” sunt Occidentul, luat așa, cu hurta (adică nediferențiat), iar momentul nedumeririi boierilor a venit odată cu titlurile de genul “Protestele au schimbat imaginea României”, care pe mulți i-au flatat, dar pe și mai mulți i-au aruncat în stupefacție („Adică pân-acum ce credeau despre noi?!”). Foarte gonflat că îmi este cerută opinia, am luat cuvântul.
Între ce crede un om despre sine și ce cred alții despre el e o diferență ca de la cer la pământ. Între ce crede un stat despre sine și ce cred altele despre el e o diferență și mai mare. Exemplu: tu ce gândești când auzi „Somalia” sau „somalez”? Pariez că „foamete” și „pirați” îți vin primele-n minte. Pe de altă parte, somalezii înșiși au o viziune foarte diferită: „Suntem singura națiune propriu-zisă din Africa, singurii care n-am fost niciodată sclavi, singurii care am avut întotdeauna sclavi; războinici liberi din moși-strămoși, urâți de mulți, temuți de toți, iubiți de nimeni. Unde-am fi noi acum dacă nu ne-ar fi dezbinat intrigile străinilor!”. Uau. Când am auzit micul discurs al amicului meu Bashir, am rămas tâmpit. Habar n-aveam c-așa se vede pe sine un somalez, credeam sincer că se vede cum îl vedeam și eu. Mecanismul este general valabil.
Dacă e să mă refer la români, pot să fac o mică gimnastică a imaginației și să zic: reputația lor este dată fie de ceea ce se aude că fac, fie de ceea ce se vede că fac. De-a lungul celor zece ani care-au trecut de la aderare, în UE nu s-a auzit că românii făceau ceva în România (că le creștea PIB-ul, că au inaugurat juma’ de autostradă, că au renovat la Potlogi… astea nu-s știri), dar s-a văzut ce făceau în UE. În zece ani, au făcut atâtea, încât au recuperat handicapul de notorietate din ultima vreme, de la retragerea aureliană încoace. Nu vreau să arunc cu pietre. Am să spun doar ce-am văzut cu ochii mei.
Gașca de la Tower Bridge este în dușmănie mare-mare cu gașca de la London Bridge; ambele împart cea mai lucrativă bucată a South Bank-ului, cea dintre poduri, iar no man’s land-ul este aproximativ în dreptul navei “HMS Belfast”, actualmente muzeu. Inițial a fost o singură bandă, care a reușit să obțină acest teritoriu foarte râvnit după lupte crâncene (de noapte, desigur) cu pakistanezii și nigerienii care-l controlau până atunci, după care l-a administrat în bună înțelegere, apărându-l crunt în fața oricăror invadatori, reali sau potențiali, până s-a ajuns la schismă, din cauza banilor: se câștigă extrem de bine. Pietonala geme de fraieri din toate colțurile lumii, gata oricând să scoată din portofel o bancnotă de 50 de lire și s-o parieze pe unul dintre păhărele, convinși că vor primi dublu, doar că nu ghicesc niciodată păhărelul cu biluța și pleacă botoși, mai săraci cu 50, 100 sau 150 de lire, depinde cât de încăpățânați au vrut să fie. Am stat vreo două ore să mă uit la joc, încercând să-mi dau seama care-s liderii, dar m-am crezut prea șmecher: oamenii lor de pază („săgețile”) m-au reperat și mi-au făcut vânt („Băiatu’, chiar ți-e cald cu dinți în gură?”). Tot ce-am aflat a fost ura reciprocă dintre grupuri („Le luăm capu’ dacă se mai bagă peste noi”).
Citesc prin presă despre proiectele de promovare turistică clocite de diversele guverne ale României și am senzația, cum să spun, nu de nebunie, ci de infantilism. Miniștrii de resort par niște copii care se joacă de-a oamenii mari: „Avem o țară frumosă, hai s-o poziționăm corect” – adică din milioanele de turiști ce merg în Bulgaria și Ungaria, să tragem câțiva și-ncoace, că suntem OK, doar percepția-i greșită. O fi, dar în turism, percepția-i juma’ de-afacere, iar noi ce să ne mai poziționăm, că suntem poziționați de mult. În loc de „Explore the Carpathian garden”, propun „Vizitați România. Vă dăm banii înapoi”.
124 de vizualizări
Baietii cu alba neagra de la London Bridge sunt cu cazier international. Vreo doi ani in Romania, vreo trei prin Italia, inca vreo cateva luni prin Spania, iar unii au si prin Anglia, alaturi de ispasirile continentale.
Intr-o casa din Plaistow, Londra, locuiau prin 2014, 17 romani, cam toti dintr-o singura zona din tara. Se ocupau cu munca la negru cu ziua, alba neagra si cine mai stie ce. Toti se laudau cu cazierul si nu lipsea iarba din meniu. M-am cazat si eu acolo trei zile.
Dupa vreo doua luni, am intalnit trei sau patru dintre ei la marginea London Bridge, unul dintre ei jongland paharele iar colegii de camera si casa faceau pe clientii ce castigau intr-una.
Am mai cunoscut un roman care desi castiga 2 mii de lire si peste pe luna, fura din magazine mancarea. ”In Italia am invatat asta, cand nu aveam ce manca. Asa pun bani deoparte, de ce sa-i cheltui pe mancare”.
Si toti sunt de dreapta.
Asta e.
Aidi, bre. Auzi mata, lupte crâncene. Păi s-or văzut rajastanezii cu pakistanezii la stabor şi-or dat ucaz: „Facem Caşmiru’ pe dân doo, mo!”. Acu’, ce-i al lor, e-al lor, Koh-i-Nooru’ greu scump se plăteşte.