De ce s-o fi chinuit Mihail Neamţu să-şi înfiinţeze partid şi să se recomande drept preşedinte al Noii Republici, cînd vocaţia lui e cu totul alta? Să-i stea la un pas în spate lui Traian Băsescu la întîlnirile cu alegătorii şi să dea din cap galeş la fiecare cuvînt al obiectului idolatriei sale. La Iaşi, cînd i-a murit microfonul în mînă, preşedintele de partid, Neamţu, a făcut pe dirijorul de cor, jucînd comedia indignării că i s-a tăiat curentul – sabotaj! –, chestie la care n-a marşat nici măcar idolul său.
Băsescu l-a lăsat în ofsaid şi pe el, şi pe cei doi Ungureni, spunînd după aceea că povestea cu sabotajul e o prostie. Altul s-ar fi supărat că-l lasă protectorul să-i pice din braţe şi i-ar fi sărit ţandăra cînd Băsescu i-a greşit numele. Nu şi M. Neamţu. Spunea Băsescu „Lovitură de stat!“, Neamţu îi ţinea pios isonul. Nici n-a apucat Băsescu să zică „Boicotăm referendumul!“ vînturînd feştila democraţiei, că tînărul teolog a început să agite şi el cădelniţa aceleiaşi democraţii, fracturîndu-şi logica pentru a dovedi virtuţile creştin-democrate ale fugii de la urne. Duminică noaptea, cînd idolul se străduia să demonstreze că votul zdrobitor al celor care voiau să-l trimită acasă era, de fapt, o victorie a democraţiei de tip neparticipativ, Mihail Neamţu îl ţuţărea cu ochi umezi de fericire că şi-a descoperit vocaţia şi că idolul său i-a oferit suprema răsplată: nu i-a mai încurcat numele.
