N-am citit cartea scriitorului Codin Maticiuc despre Nuțu Cămătaru. Voi încerca s-o fac, deși mi s-a zis că în paginile ei se regăsește cam tot ce înțelegi deja din copertă și titlu. La Clanul am renunțat destul de repede, pe la episodul doi, când am văzut că interlopul român are nevoie de o scobitoare în colțul gurii pentru a fi mai convingător că e o bestie cu chip uman. Și că vorbește cu „e multe”, altă marcă a durității și cruzimii nelegiuitului român. La Tătuțu, cu siguranță nu voi ajunge, dar musai am vrut să văd Cămătarii. Și încă vreau, pentru că m-am uitat doar la două episoade, câte sunt disponibile acum pe Voyo.
Băieții răi au fascinat mereu publicul. Multe cărți și filme din toată lumea i-au descris și transformat în personaje legendare. De la mafioții italieni eleganți și până la gangsterii americani cu replici memorabile, jucați de actori mari de la Hollywood, infractorii au devenit personaje seducătoare, chiar admirabile. Discutăm despre opere de ficțiune, unde distanța critică putea lipsi. Dar, într-un documentar, când nu mai privești un fenomen infracțional ca pe o boală, ci ca pe o poveste mișto despre niște băieți care „s-au descurcat”, începe să miroasă a ticăloșie periculoasă.
După primele două episoade, cam înspre duhoarea asta pare să alunece documentarul, într-un PR excelent făcut unor oameni care au prosperat din frică și violență.
E imposibil să nu remarci cât de confortabil se simt în fața camerei toți cei filmați. Nu există niciun moment de disconfort, nicio fisură serioasă în legenda pe care și-o construiesc singuri, cu gurile lor. Dimpotrivă, par relaxați, fermecători pe alocuri. Povestesc despre bătăi, jafuri, șantaj și tâlhării cu rânjete de satisfacție. Uneori – am pățit asta – te trezești zâmbind la câte o întâmplare relatată de protagoniști. După care te scarpini în cap și realizezi că ceva e profund în neregulă dacă ajungi să te amuzi la povești despre teroare într-un documentar, nu la un film de Guy Ritchie.
Unghiul din care sunt prezentate lucrurile este, evident, cel convenabil lui Nuțu, Sile și colaboratorilor. La un moment dat, din ce spun ei acolo, ai impresia că atât domniile lor, cât și Poliția făceau, în fond, cam același lucru. Îi pedepseau pe cei răi. Numai că, prin anii ’80-’90-2000, nici unii, nici ceilalți nu împărțeau dreptate pe undeva. Frații Cămătaru nu au fost niște haiduci moderni care reglau nedreptățile societății, așa cum unii mai tineri ar putea crede. Ei profitau de slăbiciunea instituțiilor și produceau, la rândul lor, alte victime, cot la cot cu statul.
Și tocmai victimele lipsesc până acum. Nu sunt mărturii, chiar și cu identitățile protejate, ale celor umiliți, bătuți, amenințați, executați financiar sau psihic. Lipsesc cei care au trăit cu frica-n sân, au evitat să vorbească, ori nu au avut cu cine s-o facă. Poate vor apărea în episoadele următoare.
Social media e plină de escroci, bombardieri motivaționali și indivizi care transformă tupeul și lipsa de scrupule în model de succes pentru adolescenți. În acest context, să mai aduci și la televizor o variantă elegant ambalată a interlopului simpatic e un act aproape iresponsabil. Riscul e ca astfel de personaje să nu mai fie privite ca niște produse greșite ale unei țări bolnave, ci ca niște figuri admirabile, de băieți cărora le-a mers mintea la fel de repede ca pumnul.
Impresia lăsată până acum e că autorii documentarului își admiră sincer personajele și nu vor decât să le facă o lucrare frumoasă. E o convenție în urma căreia unii vor să câștige bani și faimă de pe urma unora care se folosesc de ei pentru a-și scrie singuri legenda, din postura de nedreptățiți ai societății. S-au văzut destule cazuri de criminali și mari infractori pe care, la un moment dat, i-au apucat remușcările și au început să se căiască prin interviuri. Aici nu e cazul. Cel puțin deocamdată.
Pai ma-sa si ta-su’ zeroului Anghel Damian fac si desfac totul in cinematografia de la noi. Era si pacat ca feciorul sa nu primeasca concursul tuturor.