E bine că mai există muzicieni ca Maxim Belciug şi e bine că Institutul Cultural Român a organizat, săptămîna trecută, lansarea celui mai recent CD de chitară clasică al celui mai adevărat chitarist român. Ce nu e „de bine“? Ambalajul jenant, de cămin cultural, în care a fost oferit un eveniment cultural veritabil. Trecem peste kitschuşorul sălii, peste plafonul murdăriu, de hală părăsită, sau peste aerul închis, ajuns de nerespirat după un sfert de oră. Şi ajungem la prima vedetă a serii – un nene pozar de-al casei care se credea la meci, fleşuind de zor în timp ce muzicianul şi publicul încercau să ignore clănţănitul nesimţit al aparatului foto cu om ataşat.
Omul cu mitralieră foto s-a oprit abia după ce organizatorilor li s-a atras atenţia asupra situaţiei penibile, spre ofuscarea unui tovarăş activist icerist, cu mustaţă şi cravată, rămas probabil, după aspect, din vremurile buzuriste. Din ce vremuri bulgakoviste va fi fiind însă motanul semi-uriaş al casei, slobozit în sală în plin recital, spre deliciul posesorilor de brelocuri şi de veleităţi circăreşti? Ori poate că zgomotosul zgrepţănat al unghiilor motăneşti, pe stofa fotoliilor sălii, făcea parte din program? În acest caz e de înţeles de ce cocălăraşii „de subţire“, veniţi la ICR ca să se pupe cu gagica, s-au simţit în elementul lor.
