Doamne, ce ne-a mai obosit băiatul ăsta, David Popovici! A venit, a dat cu noi de pământ în 47 de secunde, am rămas mască, n-am știut ce ne-a lovit.
Războiul lâncezea, pandemia nu reușește să mai facă valul ca lumea, așa că se plictiseau de moarte relevanții patriei. David Popovici ne-a arătat ceea ce știam: nu prea putem să ne bucurăm și atât. Până când nu punem o linguriță de venin, nu ne simțim bine. Până când nu facem și-o înmormântare, parcă nu ne-am distrat la nuntă cum trebuie.
Pe lângă tradiționalul „Vai, copil frumos, tu ești speranța noastră, România mai are o șansă“ și obligatoriul cetepism „De ce să mă bucur, nu mă bucur, îmi vine să mă omor“, a existat și momentul TVR. Mai întâi, oamenii au fost scandalizați că de ce TVR nu transmite Campionatul Mondial de Natație. E vorba de oamenii care se scandalizează în acest fel, adică oamenii care spun că ei nu au televizor în casă, pentru că se uită doar pe net și, oricum, TV-ul e manipulare. Apoi, s-a întâmplat că TVR a transmis o parte din competiție, dar aceiași vehemenți ne-au certat că de ce nu ne uităm la televizor la natație, pentru că TVR a făcut niște audiențe foarte mici.
Cu 47 de secunde și încă un minut încălzirea înainte, câtă audiență să faci?
Mă rog, cea mai tristă poziție rămâne în continuare aia cu speranța, e una profund capitalistă, conservatoare: iată, muncă, sacrificiu, dacă vrei, reușești, să vă fie rușine că nu vă creșteți copiii ca părinții lui David, mulțumim, David, ne-ai arătat că… bla-bla, bla-bla.
Doamne, totul a devenit extrem de obositor cu noi! Avem niște grave probleme identitare. Aa, și mai e și CTP.
