Când actorii fac scene

Actorii nu ar trebui să aibă viață publică. Pare ciudat ce zic, știu.

Îi cunoști ca fiind “alții”, ca jucând un rol. Dacă sunt actori proști, mă rog, nu contează. Dar dacă sunt actori buni, acea “persoană”, rolul, te marchează, fața sa este lipită de acel personaj, are replici, e interesant etc.

Apoi, pe acest actor îl poți vedea la televizor debitând prostii. Poate să fie un imbecil sau poate să fie, cum se întâmplă de cele mai multe ori, un individ cu o gândire banală, cu înțelepciune de la conservă, gen: important e să fii om, om cu “O” mare, e mai bine să fii om bun, e rău să fii rău. Mulți dintre actori, ca mulți dintre oameni în genere, sunt banali estetic, au gusturi mediocre, merg pe căile bătătorite, pe sensibilități care nu mai sensibilizează. Dar, repet, pot face roluri memorabile, pot transmite stări, pot crea lumi unice, cutremurătoare.

Acum, când Oana Pellea a scris despre cum urmărirea pokemonilor e o mare manipulare și un experiment la scară planetară, cum oamenii aleargă după niște “chestii” în loc să citească Micul Prinț, suntem în plină mediocritate. Mediocritatea, mai mereu, are o mare doză de lamentație: of, Doamne, cum s-a ajuns, e strigător la cer! Cum se face că atâția oameni sunt orbi? Cum se face de nu mai văd evidența binelui, a frumosului, cum se face că nu mai percep realitatea?… Tot atâtea banalități filosofice, o metafizică dulceagă, constatatoare, care nu explică nimic, care împarte lumea în autentici și neautentici, în deștepți și proști, în oameni frumoși și mutanți.

Eu, unul, nu o mai pot vedea pe Maia Morgenstern în nici o piesă, în nici un film, pentru că nu mai pot trece de Maia Morgenstern cea reală, cea afectată, cea care se joacă pe sine cu atâta voluptate.

Cumva, actorii, în viața reală, trebuie să fie transparenți. Ar trebui să capete consistență doar atunci când joacă.

Sau nu.

27 de vizualizări