Nu are plajă cu nisip și nici hoteluri cu piscină. Este o insulă în care viețuitoarele – de la tarantule la șopârle și până la turiști – își trăiesc bucuria de a fi între stâncă și soare. Ca în mai toate insulele Egeei, în Samothraki bei, mănânci și respiri tsatsiki. Spre deosebire de toate celelalte însă, aici miroase puternic a bere proaspătă vărsată pe covor. Și eu, ca și alți vilegiaturiști, am luat plasă crezând că voi face baie în bazine cu bere rece săpate direct în stâncă încă de pe vremea lui Alexandru cel Mare.
Până la urmă, exaltarea papagalului coborât din feribot, atât de nerăbdător să descopere minunățiile insulei încât își conduce mașina echipat deja pentru snorkeling, va primi ceea ce merită. Nu valuri cu spumă la halbă, ci doar dilema nu știu cărei mirodenii clorofiliene, căci locuitorii insulei nu m-au dumirit, probabil și pentru că ei nu mai simt mirosul, s-au obișnuit cu el, așa cum nici cei care locuiesc în cartierul de vile bengoase construite nu departe de groapa de la Glina nu mai simt, de pildă, mirosul de gunoi.
Pe Samothraki crește cânepa precum troscotul în Dobrogea. E atât de multă încât simbolurile jamaicane ale religiei cu șase frunze nu-și găsesc rotunjimea fără tinerii care își arogă un aer revoluționar-reacționar, cu podoaba capilară aranjată în stil rasta cât se poate de ortodox. Ceilalți sunt turiști obișnuiți, nu mulți, majoritar greci scârbiți de căldurile și de criza financiară de la Atena. Apoi câțiva englezi plictisiți de luxul din Aruba, niște nemți bătrâni cu aer colonialist și ceva români, cât să-i numeri pe degete. Cu o musaka aburind în față, la o masă, undeva în umbra unui copac din Therma, înțelegi perfect dispariția turismului flower-power cu parfum de mare, scaieți și stavrid prăjit la Costinești, Vama Veche sau 2 Mai ca pe o necesitate istorică. În timp ce pe insula vecină – Thassos – turiștii, mulți dintre ei români, se calcă în șezlonguri, soacre și mașini ca la Mamaia, aici e atât de liniște încât auzi tropăind păianjenul în scorbura măslinului. Turismul de pe Samothraki, eminamente agrar, o specie pe cale de dispariție în ecosistemele all-inclusive guvernate de legile naturale ale agențiilor, supraviețuiește probabil doar prin faptul că pe această insulă nu există plajă cu nisip. Doar bolovani cât vezi cu ochii, cu două excepții în care spărtura fină de rocă ține locul atingerii mătăsoase a prafului de cochilii, melci și scoici, trecută prin mașina de tocat a timpului. În rest, mici pensiuni, taverne cu două-trei feluri delicioase de mâncare, din care nu lipsește tradiționala capră. Semi-sălbăticite, puzderie și nebune pentru că mănâncă supradoze de cânepă, caprele mi se par singurul pericol în Samothraki. Le-am văzut căzute de pe stânci în mare, pe șosea, în pădure. Așadar, turistule iubitor de sălbăticie, de tradiție și de natură, du-te în Samothraki. Indiferent însă că ești în barcă, pe șezlong, sub umbrelă, în tavernă sau în port, uită-te în sus cu mare atenție, pentru că există tot timpul riscul să iei în cap o capră rebelă care îți poate curma brusc și behăitor concediul. Și la cât de tare i-a speriat Merkel pe greci, să nu te mire dacă îți vor trimite acasă bonul fiscal pentru sărmanul animal.
