Aidoma unui roman scris la patru mîini, căci la tastatura computerului, ca și la pian, compui și cu stînga și cu dreapta, volumul Simonei Tache și-al lui Mihai Radu te poartă de la o surpriză la alta, potrivit principiului ilfpetrovian că dacă cei doi coautori au aceeași idee, cu siguranță ideea aia nu e bună. Cartea lor s-a născut din rubrica pe care o știți și al cărei cititor încîntat sînt de cînd a apărut în Cațavencii.
Oricare dintre noi, dacă-l întrebi, e de acord căele și ei, chiar dacă trăiesc în aceeași lume, adeseori în aceeași casă, par veniți de pe planete diferite. De-aici începe acest turnir al sexelor, de o seducătoare putere de observație a celor doi combatanți, de un umor inepuizabil și, deloc în ultimul rînd, de o ireproșabilă și cîtuși de puțin căutată eleganță. Cînd ajungi în bucătăria cuplurilor obișnuite, e greu să ieși de acolo fără să miroși a mîncare sau fără să te contamineze vulgaritatea izbucnirilor care ies pe geamul deschis alături de mirosul tigăii încinse și al aburilor ciorbei. Or, și Simona, și Mihai știu să iasă cu bine de fiecare dată de acolo, pentru că sînt în stare să descopere și în vulgaritatea exasperărilor ei, și în grosolănia răspunsurilorlui acea inexplicabilă scînteie de frumusețe care-i face pe cei doi să semene în clipele lor de seninătate. Mulți psihologi care expertizează viața de cuplu ar putea lua notițe din această carte în care Mihai scrie despre ele, cu o tandră înțelegere secretă, iar Simona despre ei, cu o subtilă complicitate.
Fiecare dintre noi are ceva și din sexul opus, dar puțini au curajul să-și exploreze și aceste trăsături pentru a-l înțelege pe celălalt. Femeile, de obicei, se resemnează, prin acel „Nu știu ce l-a apucat!”, iar bărbații ridică din umeri: „Ciudățenii femeiești!”. Ca observator, îți trebuie o nesfîrșită răbdare ca să pricepi alchimia unui cuplu și, mai ales, ca să nu spui prostii ca femeie despre bărbați și ca bărbat despre femei. Și Simona, și Mihai au această răbdare de Sisif și se pricep să nu devină prizonierii prejudecăților transformate, cu trecerea timpului, în axiome pe careele le au despre ei și viceversa. Dacă ești cinstit(ă) cu tine, n-ai cum să nu te recunoști în șarjele celor doi combatanți și, punîndu-le laolaltă, să admiți că adevărul e undeva între ceea ce-și închipuie ele despre ei și ce le spun ei prietenilor despre ele. Marea noastră problemă e că nu ne pricepem să spunem celuilalt ce-ar fi de spus, și asta indiferent de gradul nostru de inteligență.
În cuplu sîntem cel mai adesea proști, chiar dacă avem un IQ de invidiat. Ne împiedică să fim inteligenți fie orgoliul, fie slăbiciunile, fie, culmea, chiar inteligența noastră, cea cu care fabricăm scenarii despre celălalt în loc să-l (o) întrebăm ce s-a întîmplat de-au început lucrurile să scîrțîie. De altfel, dacă ați remarcat, sfaturile pe care le dau psihanaliștii cuplurilor – și bărbaților, și femeilor cu probleme – sînt de o simplitate adeseori rabinică. Partea complicată, pentru cei care ajung pe canapeaua urmașilor lui Freud, e să înțeleagă în ce ape se scaldă ei înșiși.
Dacă Simona Tache și Mihai Radu ar deschide o firmă de consultanță pentru cupluri și pentru singuraticii de ambele sexe, cred că după ce amatorii s-ar convinge, citindu-le cartea, că umorul nu-i împiedică să fie cît se poate de serioși în profunzime, aidoma farmaciștilor care dau gust bun unor pilule care pot fi cît se poate de amare, cei doi vor avea un succes care s-ar putea să-i împiedice să mai și scrie. Ar fi păcat! Prefer ca psihanaliștii și clienții lor să citească această carte și pe cele care, sper, vor urma.
Simona Tache, Mihai Radu, Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut, Editura Trei, 2013.
