La vreo 11 ani, după ce am citit romanul lui Jules Verne, am făcut proiectul primului şi singurului meu submarin, care ar fi trebuit să fie acţionat cu pedale, ca bicicleta. Acelaşi sistem ar fi trebuit să pompeze apa cu ajutorul căreia se scufunda submarinul şi care ar fi trebuit să pătrundă în tancul submarinului cu ajutorului unui robinet, în cantitatea dorită. Nu-mi pusesem problema aerului din submarin pentru că, la fel ca Nautilus, şi submarinul meu trebuia să iasă la suprafaţă pentru a-şi lua aerul necesar, cînd era cazul. Mulţi ani după aceea am aflat că primul submarin din lume făcut de un american, era acţionat cu nişte pedale de mînă şi că inventatorul său era convins că împrospătarea aerului din submersibilul său ajungea prin ieşirea periodică a navei la suprafaţă.
Submarinul proiectat de mine nu era destinat producţiei de serie, ci ar fi trebuit să fie o maşinărie epică destinată aventurilor în Marea Neagră ale unor personaje apropiate de vîrsta mea de atunci. Mă gîndeam la un echipaj internaţional, le găsisem nume personajelor, dar după vreo două pagini de caiet, cînd am ajuns la construcţia submarinului m-am împiedicat iremediabil, din cauză că personajele mele nu ştiau de unde să facă rost de tabla şi de toate celelalte chestii pentru construirea submarinului.
Cînd aflasem cît costa un metru pătrat de tablă mi se tăiase avîntul. La mine acasă, pe atunci, uneori, şi pîinea era scumpă. Am rămas de atunci cu o anumită slăbiciune faţă de căpitanul Nemo al lui Jules Verne şi cu o curiozitate copilărească despre submarine, dar fără să-mi doresc să devin marinar pe vreo navă de acest soi.
Urăsc spaţiile închise şi chiar dacă nu fac urît în lifturile care se blochează între etaje, mi se pare că se termină aerul din ele.
Cu Nautilus însă, cel din imaginaţia copilăriei mele, mi-ar plăcea şi acum să mă dau prin toate apele mărilor şi oceanelor lumii. Să străbaţi lumea pe sub apă şi să vezi tot ceea ce nu se poate vedea altfel e ca şi cum ai pătrunde în altă existenţă. Aşa că l-am înţeles pe profesorul Pierre Arronax care n-ar fi vrut să evadeze de pe submarinul căpitanului Nemo, fiindcă nu i s-ar fi ivit a doua oară în viaţă prilejul unei asemenea călătorii.
Enigmatica navă, despre care savantul Arronax e convins că ar fi un monstru marin fosforescent, înainte de a se trezi la bordul ei, e cu siguranţă cel mai cunoscut submarin din lume, în ciuda faptului că a navigat numai în romanul lui Jules Verne. Cititor al publicaţiilor de popularizare a ştiinţei, Verne avea în casă nenumărate dicţionare şi atlase astfel încît nu bătea cîmpii în cărţile lui. Fauna subacvatică la care cască fascinat gura Arronax e culeasă de autor din cărţile de specialitate ale vremii, la fel cum istoriile corăbiilor scufundate pe care le vizitează Nautilus în adîncuri sînt culese de prin istoriile luptelor navale. Toate astea sînt însă scăldate în cascadele imaginaţiei romancierului. Elev strălucit al lui Dumas la capitolul inventivităţii epice, cu care ştie să te ţină cu sufletul la gură, Jules Verne dă viaţă personajelor sale cu un talent de prozator pur-sînge. Fiindcă pînă la urmă ceea ce face dintr-un autor de SF un mare scriitor sînt aceleaşi însuşiri graţie cărora un romancier obişnuit, ca să zic aşa, îşi cucereşte cititorii.
Misteriosul căpitan Nemo e unul dintre marile personaje ale literaturii lumii, cu atît mai mult cu cît el trăieşte în regimul invenţiei pure şi cititorul, oricît ar fi de naiv, ştie asta. Nemo a ieşit de mult din paginile romanului lui Jules Verne, a devenit o persoană despre care vorbim ca despre o celebritate a mărilor şi nu m-aş mira ca unii dintre cei care-i pomenesc numele să creadă că el a existat cu adevărat, ca precursor al exploratorului subacvatic Jacques Cousteau.
