Au trecut vremurile când Zeus lua forma unui taur ca să seducă muritoare și Ulise cerea să fie legat de catarg. La fel ca un ministru cu bun-simț, miturile Greciei Antice au făcut un pas în spate și au lăsat loc altor mituri, ceva mai recente. E vorba de poveștile pe care oamenii și le spun pentru a se minți că pricep cum funcționează politica.
Mitul gafei
Serialele de comedie merg mai greu la început, în primele episoade, pentru că oamenii nu s-au lămurit în privința personajelor. Nu e clar ce etichetă are fiecare. Abia după ce personajele devin caricaturi ale tipului uman pe care-l reprezintă se dă drumul la glume cu adevărat. La fel e și-n politică. Până când nu cunoști un politician, e mai greu să râzi la gafele lui. Nici nu știi sigur dacă merită. Poate că e un om rezonabil care-a avut ghinion sau un geniu într-o zi proastă. Oricui i se poate întâmpla să uite numele interlocutorului, să facă un dezacord gramatical sau să încurce două capitale.
Gafele politicienilor nu sunt situații izolate, ci mai degrabă trăsături de caracter. Nu poți să râzi de ele dacă n-ai un personaj bine conturat care să le facă. În schimb, odată ce ai personajul, nici nu mai ai nevoie de situații cu adevărat ridicole. Fiecare gest devine o gafă. Mircea Geoană s-a bucurat omenește că exit poll-urile sunt în favoarea lui și astfel a gafat. Viorica Dăncilă a încurcat două capitale obscure din Balcani care încep cu aceeași literă și a gafat.
Atunci când politicianul e-n tabăra nepotrivită, toată biografia e o succesiune de gafe.
Mitul guvernării abuzive
În ultimii zece ani, în cea mai bună perioadă din istoria țării noastre, am avut vreo trei dictaturi. Și asta nu e tot. Au mai fost două lovituri de stat și zeci de deținuți politici, din toate taberele. Doar într-o democrație funcțională se aruncă dezinvolt în stânga și-n dreapta cu acuzațiile de dictatură.
Lucrurile care contează în politică nu se spun cu atâta lejeritate.
Un singur moment a existat, în ultimii ani, când tirania i-a arătat colții cetățeanului nevinovat. La moartea polițistului Gigină au tăcut toate televiziunile, iar Opoziția s-a făcut mică, în banca ei. Puterea, atunci când se îmbracă în dictatură, ia forme transpartinice și nu se-ncurcă în dezbaterile politice ale zilei. Dictatura înseamnă complicitate clandestină, nu conflict deschis în văzul oamenilor.
Abuzurile de care auzim în fiecare zi fac parte din retorica normală a luptei politice. Dictatura începe abia atunci când nu mai auzi de ea.
Mitul pușcăriei
E greu să electrizezi o mulțime făcând apel la pușcărie, dar iată că la noi se poate. Dacă, la 1789, revoluția definitorie a modernității izbucnea la București, deviza ei ar fi fost ”Pușcărie, egalitate, fraternitate”. Clar, e nasol să furi din bugetul de stat și să-ți folosești relațiile de partid în scopuri clientelare, dar pușcăria e cel mai nefiresc țel politic pe care l-ar putea avea o mulțime electrizantă de tineri idealiști.
Pe cât de legitimă e tema corupției, pe atât de ciudată e pușcăria trâmbițată ca scop.
Problema coaliției PSD-ALDE nu e că nu vrea să intre la pușcărie (în fond, cine vrea?), ci că modifică legislația penală pentru a obține avantaje pentru lideri și pentru clientela lor. Problema e una de principiu. E vorba de un atac la statul de drept, nu de situația locativă a unor politicieni, care ar prefera să stea la ei acasă, deși strada îi vrea într-o cameră aglomerată, cu paturi suprapuse.
