După Revoluție, s-au făcut primiri în Uniunea Scriitorilor. De mai mulți ani înscrierile în Uniune fuseseră blocate. Cum devenea chestia asta? La Uniune ți se primea dosarul, care consta în două cărți publicate, cronici favorabile și două sau poate trei recomandări din partea unor scriitori care erau membri. După aceea însă, nimic. Nu se întrunea comisia de validare. La fel cum nu se mai făceau nici alegeri.
Unii puneau asta pe seama Elenei Ceaușescu, cea care le făcuse o figură asemănătoare medicilor, interzicîndu-le să mai dea examen de secundariat. Adică să se specializeze într-o anumită felie a medicinei. Academiciana, „savantă de renume mondial”, nu înțelegea, se spunea, de ce medicii trebuia să se specializeze cînd, după mintea ei, ar fi trebuit să se priceapă la toate.
În privința scriitorilor, lucrurile erau mai cu politică. Dacă aveai carnet de membru, nu te mai putea înhăța Miliția pentru „parazitism” dacă n-aveai serviciu și făceai afirmații neconvenabile regimului. Aici cu siguranță că își băgase coada și Securitatea, care observase că scriitorii, cel puțin unii dintre ei, își permiteau necuviințe la adresa politicii Partidului sau chiar blasfemii despre Ceaușescu însuși. Securitatea încercase să-i asasineze pe scriitorii exilați Paul Goma și Virgil Tănase, fiindcă nu găsea alt mijloc să le închidă gura. Mai găsise și niște derbedei care au avut misia s-o ucidă în bătaie pe Monica Lovinescu și îi supraveghea pe față pe Mircea Dinescu și pe Dan Deșliu, care îl înfruntaseră în țară pe Ceaușescu. Lui Deșliu i s-a aplicat și o severă corecție fizică într-o noapte.
Nu mai știu cîți scriitori au fost primiți atunci în Uniune, oricum mulți, și eu printre ei. Mi s-a dat atunci o funcție, de șef al Comisiei de etică. Și, la o întrunire a Consiliului, mi s-a sugerat să fac propuneri pentru darea afară din Uniune a scriitorilor care îl lăudaseră în scris pe Ceaușescu. Mai precis, a ultimilor dintre ei. „De ce numai ultimii?”, am întrebat atunci. Căci, după observațiile mele de cititor de ziare și reviste, mulți dintre membrii cu vechime ai Uniunii îl tămîiaseră pe dictator, de-a lungul timpului, fără să-și ia înapoi elogiile. Era o problemă, a fost de acord cu mine istoricul literar Zigu Ornea. Așa că am ajuns la o formulă de compromis: să fie dați afară doar scriitorii care au făcut rău direct confraților lor. Una peste alta, nimeni n-a fost dat afară din Uniune la propunerea mea. Unul dintre primii aflați pe lista excluderilor, poetul Vasile Andronache, protesta preventiv împotriva dării sale afară din Uniune. Ăsta și scrisese mult despre Partid și despre Ceaușescu în ultimii ani. Dar cei care-l publicaseră, scriitori-editori, ce cusur aveau? Sau cei care-i pupaseră curul lui Ceaușescu mai înainte? Așa că procesul comunismului la Uniunea Scriitorilor a fost amînat sine die, căci, după mintea mea, și unii dintre martorii acuzării ar fi trebuit să aibă loc pe banca acuzaților, în pofida rezistenței lor prin cultură.
