Constituția României nu spune clar că suntem un stat laic. Dar în nici un caz nu spune că suntem o republică ortodoxă. Religia este recunoscută de către stat, ocrotită (orice religie), dar nu i se conferă nici un rol în organizarea și conducerea statului. La noi, spre deosebire de multe alte țări europene sau de aiurea, Biserica (însemnând toate cultele recunoscute de către statul român) este și finanțată de către stat. Ceea ce nu este neapărat un lucru bun. Dar Biserica a fost finanțată de către stat și în perioada comunistă. Când ai un patriarh precum Justinian Marina, care declara că “Hristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Hristos este sovietic!”, când ai sute de preoți care acceptă să încalce taina spovedaniei pentru a turna Securității, e greu să nu-i finanțezi. E greu și ar fi păcat.
Finanțarea Bisericii de către stat
a fost subiect, o lungă perioadă, doar pentru o singură publicație din România. Acea publicație care și-a asumat, de la bun început – fie că s-a numit Cațavencu, Academia Cațavencu sau Cațavencii – postura de a nu face pe placul majorității. Atunci când am început noi să scriem despre finanțarea cultelor de către stat, la un mod critic, dar bazat pe cifre și acte, încrederea poporului român în Biserică era la cele mai înalte cote. Cam pe la 90%. Astăzi a ajuns la 66%, dar a cunoscut și praguri dure, de sub 50%, în momente-cheie precum Colectiv. Oricum, trend-ul este, de opt ani, într-o continuă și inexorabilă scădere. Continuăm să scriem, anual, despre banii pe care îi primesc Bisericile de la stat. O facem cu date, atunci când acestea sunt oficiale, marcând creșterea bugetelor alocate preoțimii sau locașurilor de cult. Suntem, în continuare, singurii care actualizăm datele constant și nu folosim informații denaturate din trecut sau informații neverificate. Părerea noastră rămâne neschimbată de aproape 30 de ani: Biserica nu trebuie finanțată de către stat, ci doar de către acei cetățeni contribuabili care doresc să dirijeze o parte din veniturile lor către cultul din care fac parte. Aparent, acest lucru este imposibil în România, pentru că nimeni nu vrea să discute serios problema. Cei care ar vrea sunt incapabili să se organizeze pentru a promova o inițiativă cetățenească în acest scop. Așadar, cei care milităm pentru nefinanțarea cultelor de către stat suntem, totuși, puțini. Sub 100.000.
Suntem puși, acum, în fața
unui referendum religios. Într-un stat laic, religia a preluat frâiele și ne impune o temă de discuție de care nu aveam nevoie și, poate, nici chef, taman acum.
Trei milioane de oameni, se spune, au semnat pentru ca o idee complet religioasă să se insinueze în Constituție. Toate cultele au colaborat pentru strângerea acestor semnături și colaborează încă pentru susținerea referendumului. Iar asta se întâmplă doar pentru că problematica propusă este una strict religioasă.
Chiar dacă instituția căsătoriei a fost preluată de către stat și impusă ca regulă laică, ea este, la origine, o obligație religioasă. Nu reiau argumentele dintr-un text anterior, ar fi redundant.
Părea, la un moment dat, că am reușit să ne smulgem viețile din mâinile Bisericii. Părea, chiar legal, că nu mai suntem obligați să ne căsătorim la biserică, să ne botezăm copiii, să-i obligăm să participe la orele de propagandă religioasă mascate în ore de religie. Mulți se căsătoresc și religios sau își botează copiii din calcule pur financiare. Nunta la biserică și afundarea pruncului în cristelniță se lasă cu petreceri care atrag după sine plicuri cu bani. Cu cât biserica e mai bine cotată, cu cât simbolurile religioase precum rochia albă sunt mai scumpe, cu atât darul e mai mare. Culmea, tot politicienii sunt cei care câștigă din nunți și botezuri cât ar câștiga un român simplu dacă ar avea 20 de soții și 60 de progenituri.
Căsătoria religioasă nu mai are
valoare administrativă, ca pe vremuri, când angajații statului nu știau să scrie și fie aveau sclavi, fie angajau popi. E doar un apendice al căsătoriei civile. Rămâne atractivă, pentru unii, din cauza motivelor enunțate anterior. Pentru alții este atractivă datorită simbolisticii. Unii, pur și simplu, o ignoră.
Chiar dacă nu ne dăm seama și chiar dacă nu vrem să recunoaștem asta, referendumul de sâmbătă și duminică este reacția Bisericii Ortodoxe Române la unele stridențe și exagerări ale comunității LGBT. Fără să fie un curent de masă, a existat tendința respectivei comunități de a cere mai mult decât era cazul. Luând exemplul unor Biserici minore, chiar și recent înființate, unii au mers prea departe și au început să vorbească despre căsătoria în biserică. A fost prea mult, chiar dacă a fost puțin cantitativ. Erau mulți pași de făcut până acolo, deși nimeni, dar absolut nimeni nu avea vreun drept să ceară ceva Bisericii. Pentru că Biserica este o chestiune privată, căreia nu-i poți impune doleanțele tale, cum nu-i poți impune nici renunțarea la regulile și canoanele sale. Se putea milita pentru parteneriatele civile, se puteau face multe. Dar ultraconservatorilor le-au fost suficiente puține și nereprezentative excentricități pentru a se considera atacați și pentru a porni la luptă.
Cerând ceva ce nu
aveau de ce să ceară, cum ar fi căsătoriile cu pirostrii în biserică, membrii comunități LGBTQ au zgândărit un dinozaur aflat pe cale de extincție naturală. L-au revigorat, i-au dat un scop în viață. Nu ura față de Elton John va scoate lumea la referednum, sâmbătă și duminică, ci nenumăratele imagini în care comunitatea însăși s-a pișat pe valorile (valide au ba) ale unei mase greu de urnit. Urșii în rochii de mireasă defilând mândri pe bulevardele lumii sau indecența prezentată drept libertate de exprimare șochează. Nu în sensul dorit de lucizii comunității, însă.
Exagerările au dat culoare
în obrajii popilor. Lipsa de inteligență și dorința de afirmare a unor activiști LGBT au transformat o cauză dreaptă într-un spectacol de circ. Popimea a profitat. Și, cumva, deși era aproape de podea, a găsit o cale de a reveni în prim plan, pe post de salvatoare a națiunii.
Cel mai grav este că a primit oportunitatea de a se insinua în viața noastră, a civililor, impunându-ne legi. ba chiar modificări ale Constituției. Cu ceva ani în urmă puteam spera, cu șanse, la o diminuare a rolului Bisericii în societate. Acum va fi greu să mai discutăm, o vreme, despre nefinanțarea Bisericii de către stat, o temă realmente majoră, mai ales când vorbim despre jumătate de miliard de euro anual.
Eu o iau personal. Trebuie, cumva, să iau de la capăt o muncă minuțioasă de 28 de ani. Pentru că niște câțiva s-au dat în stambă și în voal, ratăm discuții majore, încă o vreme, căzând sub populismul unor vremelnici politicieni și prelați. La cei 28 de ani pe care-i șterg cu buretele zilele astea, îi adaug și pe următorii 20+ în care voi continua să tratez subiectul.
Fie ca relațiile voastre, tradiționale au ba, să dureze măcar jumătate din acest timp.
Iubirea nu se votează, dar nici cu forța nu se poate împlini.
o analiza corecta
Patrick, o precizare se impune: nu TOATE cultele oficiale recunoscute de stat primesc finanțare. Există cel puțin o biserică neo-protestantă care se află în această situație.
Asta ori mica problemă veche de 2000 de ani – mortul care refuză să rămână în groapă.
P.S. Ați auzit presupun de unu’ Iulian, zis și Apostatul. Ca și în cazul lui, problema s-ar putea să nu fie patriarhii bolșevici sau popimea evazionistă, ci Galileanul.
Spuneti: „Părea, la un moment dat, că am reușit să ne smulgem viețile din mâinile Bisericii. Părea, chiar legal, că nu mai suntem obligați să ne căsătorim la biserică, să ne botezăm copiii, să-i obligăm să participe la orele de propagandă religioasă mascate în ore de religie.”
Dar, domnule Hillerin, cine v-a obligat vreodata sa va casatoriti la biserica, sa botezati…? Sau cunoasteti pe cineva care a fost obligat? Cunoasteti pe cineva care a fost obligat sa participle la orele de religie?
In rest, problema relatiei Bisericii cu statul e destul de complicata… omul e o fiinta complicata, infinit de complicata. Doar la gradina zoologica e totul atat de simplu… Omul, ca si Creatorul lui, sunt infinit de complicati… Dumneavoastra credeti ca statul, sau orice societate omeneasca pot exista fara o baza si niste norme morale, nu?
Dar, ca sa va dau dreptate intr-o privinta, si eu, credincios fiind, mi-as dori o relatie mai putin stransa cu statul.
Casatoria nu este doar o institutie religioasa, ci si una civila. Este un construct juridic de tip contract, optional, croit pe un anumit calapod, avand drept scop primordial protectia progeniturii nasciute pe cale naturala sau a copiilor adoptati, protectie asigurata printr o arhitectura elaborata de drepturi, obligatii si facilitati acordate de stat acelora care pot fi parinti si sunt dispusi sa isi asume sa ramana o viata impreuna. Acest tip de stabilitate profita comunitatii intrucat asigura (alaturi de alte conditii, desigur) sanatatea fiz si psihica a progeniturii si, deci, a viitorilor cetateni.
Initiativa a fost cetateneasca, nu a Bisericii. Ca Biserica s a alaturat si a sustinut demersul e alta poveste. E si ea un actor si are dreptul la opinie. Chiar si CEDO a statuat ca modul in care definim casatoria este o chestie culturala si tine de fiecate stat membru.
@Marius Cazacu Briliant!! :)))