Dacă porneşti într-o călătorie, în linie dreaptă, pînă la capătul pămîntului, ajungi exact în locul de unde ai plecat. Ce rost are atunci să te mai oboseşti? Pentru a preîntîmpina dezamăgirea rezultatului final, unii spun că ceea ce contează e călătoria. David Grossman susţine altceva în romanul lui*. Dacă vrei să scapi de temerile de-acasă, porneşte într-o călătorie. Cît timp eşti pe drum poţi spera că ceea ce ai lăsat în urmă va rămîne neschimbat.
Cel puţin aşa îşi închipuie Ora cînd pleacă într-o excursie cu rucsacul în spate prin Israel. Că fiul ei nu va păţi nimic în război, atîta vreme cît ea călătoreşte, fiindcă, a observat ea, lucrurile depind inexplicabil unele de altele. Totdeauna cînd începi să uzi florile din casă sună telefonul. Asta nu e o superstiţie, remarcă femeia, ci un fapt confirmat statistic. Cînd Grossman a început să-şi scrie romanul spera că fiul lui cel mic, care-şi făcea stagiul militar în Teritoriile Ocupate, va scăpa nevătămat de acolo, apărat chiar de paşnica scriere a romanului. Ora, personajul lui, tocmai a divorţat de tatăl băiatului ei. Se duce în excursie cu fostul ei iubit, cel cu care ar fi trebuit să se căsătorească. Dar, cum se mai întîmplă în viaţă, s-a măritat cu celălalt, prietenul lui şi-al ei. Amîndoi n-au nici un motiv să se grăbească în excursia asta. Îşi amintesc de ceea ce li s-a întîmplat şi vorbesc despre ceea ce li s-ar fi putut întîmpla, într-o încercare de a fenta timpul şi războiul, aplicînd cu folos tactica struţului. Romanul lui Grossman te cucereşte şi, de la un punct încolo, te copleşeşte, ca Război şi pace. Cu uriaşa deosebire că aici pacea şi războiul sînt totuna, aproape clipă de clipă. Iar scrierea în pace a cărţii, constată în final autorul, nu i-a protejat băiatul, deşi el nu terminase romanul şi cel de-al doilea război cu Libanul avea să se încheie la numai cîteva ore după moartea fiului său.
* David Grossman, Până la capătul pământului, trad. Ioana Petridean, Ed. Polirom, 2012.
