Am mai scris despre acest Murakami, Ryu pe prenumele lui, romancier doldora de umor și de o oralitate fermecătoare. În 69*, roman al cărui titlu se referă la un an din secolul trecut, nu la altceva, Ryu Murakami se întoarce la proza cu adolescenți care se asociază în grupuri de tot soiul. Unii, puși pe rele, alții, cei „integrați“ și puși pe o carieră normală, își găsesc scopuri acceptate de adulți. De astă dată, protagoniști sînt niște puști mai răsăriți care vor să facă un film și o revoluție. Adolescenți din agitații ani de la sfîrșitul deceniului 6. Unii vor să protesteze împotriva războiului din Vietnam, alții sînt supărați pe canoanele din sistemul de învățămînt, încît vor să le reformeze.
Băieții sînt obsedați de sex și de un altceva, pe cît de imprecis, pe atît de seducător. Fetele frumoase se poartă ca și cum ar fi premii ambulante – ceva mai mature decît băieții, le mai pun frînă atunci cînd se întrec cu nesăbuința, dar mai e și cîte una care devine șefă de grup și pornește hotărîtă pe calea extremismului roșu, pe atunci la modă. Visul lor occidental trece prin muzica rock și folk, idoli le sînt The Beatles, The Rolling Stones și emulii lor din Japonia, iar drumurile lor spre celebritate nu duc către bibliotecă, ci la cinematograf. Povestitorul, cel puțin, asta visează. Să facă un film care să-i aducă glorie, bani, dar în primul rînd succes la fete.
E vremea părului lung, a pantalonilor evazați, a vinilurilor, a party-urilor fără adulți, a protestelor de tot soiul și a performanțelor sportive care-i scot pe adolescenți din anonimat. Cam toți cei ce populează romanul au 16-17 ani, descoperă lumea pe cont propriu și încep să se gîndească la ceea ce vor face „în viață“. Deocamdată, însă, idealul lor de socializare e să facă parte dintr-o gașcă sau dintr-o grupare cît mai secretă. Cei care au cît de cît ureche muzicală și părinți cu ceva bani își cumpără chitară și-și fac formații – autorul însuși, cînd era elev de liceu, a fost baterist într-o asemenea trupă. Mesajul hippie, flower-power, presupune și proteste împotriva războiului din Vietnam, care pot fi pașnice, după model american, sau violente, ca în răzmerița studenților din Franța. Mai puțin revoltele, cititorul român născut în prima jumătate a anilor ’50 s-ar putea să aibă nostalgii citind romanul lui Murakami. Cu cîteva deosebiri – la noi, milițienii se transformaseră în frizeri care le tundeau pletele adolescenților, la secție, iar tinerii care ascultau Metronomul lui Cornel Chiriac la Radio Europa Liberă sau își făceau formații rock puteau deveni clienții Securității, fiindcă se lăsau „momiți“ de capitalismul putred și comiteau imprudența de a povesti cu ce se îndeletniceau și mai ales ce gîndeau despre libertate colegilor și prietenilor care serveau de timpuriu patria cu delațiuni la Securitate.
În romanul lui Murakami, personajele își fac confidențe și, chiar dacă n-au a se teme că vor fi turnați la vreun serviciu secret, există posibilitatea să fie pîrîți la conducerea liceului, ceea ce le-ar putea aduce pedepse nasoale, așa că sînt secretoși cînd pun cîte ceva la cale și se feresc de eventualii informatori. Confidențele lor sînt de două feluri – cele pe care le spun, fabulații în care se bucură de grațiile fetelor, și cele care rămîn nepovestite, rateuri păguboase și ridicole. Personajul care „scrie“ romanul le pune în pagină și pe unele, și pe altele, cu un umor de tip „Uite ce-am pățit!“, invidios pe soldații americani de la baza militară din oraș, în jurul cărora roiesc prostituatele.
Ryu Murakami are și aici o vervă nebună și o plăcere de a povesti despre orice, amestecînd autobiografia cu ficțiunea, într-un roman în care și treburile periculoase se termină cu bine, în îndepărtatul an 1969.
Ryu Murakami, 69, traducere și note de Iolanda Prodan, Editura Polirom, 2022.
1 comentariu