Ce dezastru ar fi să ne salvăm de la necalificare! Ce blestem să nu fii lăsat de soartă să-ți duci căderea până la capăt, să îți termini boala, să zaci și apoi să te faci bine. Cât de trist ar fi să ajungem – prin șansă, războaie, miracole – să ne calificăm și, astfel, să legitimăm un dezastru numit FRF. Ne vor fi băgate pe gât, odată cu calificarea, succesul regulii 21, strategiile de la juniori, probabil și fotbalul feminin care a contribuit din umbră la reușitele lui Stanciu și Mihăilă.
Cu adevărat trist e să nu ne trăim boala asta până la capăt și să nu ajungem în punctul în care dincolo de noi mai e doar acceptarea faptului că trăim într-un fotbal care nu produce mai nimic, că ne mințim cum rar o fac oamenii, că cerem liniște și pace și stadioane pline doar pentru că se cântă imnul României. Am ajuns să trăim absurdul faptului că Gică Popescu nu are voie să spună că jocul României e de neprivit. Același efect pervers din politica românească: ciocul mic, că sunt dezastre în jur, ciocul mic, că e nevoie de liniște și stabilitate.
E nevoie de liniște și stabilitate atunci când ne-am pus de acord că facem lucrurile cum trebuie și că suntem pe drumul ce bun. Dar ce rahat de liniște și stabilitate sunt alea când noi mergem cu accelerația la podea spre nimic?
România nu are nevoie de liniște și stabilitate în nimic. România are nevoie de scandal, de idei multe, de oameni noi, de schimbat culturi instituționale, de aruncat la coș instituții întregi, de conectare la ceva care să fie asemănător istoriei și prezentului.
Sau poate că așa se întâmplă, poate că adevărata boală e aia în care se tot spune „să fim unde ne e locul“. Poate că de-acum ăsta ne e locul. Poate că între simptome se regăsește și această iluzie că ne revenim curând doar pentru că am fost printre cei buni cândva. Probabil că e una dintre capcanele care ne țin în loc.
Oricum ar fi, cred că avem nevoie să cădem până la capăt, cu un soi de voluptate cioraniană a finalului, tocmai pentru a ne vindeca de toate minciunile pe care ni le aruncăm unii altora.
Să nu uităm că Mircea Sandu, după acești ani, pare un sfânt patriarh al jocului cu mingea pe aceste meleaguri. Iar asta doar pentru că un soi de bulan pervers nu ne părăsește cu totul. Calculele hârtiei și calculele fotbalului și toate calculele sunt infirmate de un Belarus scăpat de sub control în Elveția, de un Mihăilă aflat în stare de grație sau de ghinionul Israelului de la București, atunci când Burleanu strângea din fund la tribuna oficială ca răposata Mariana Cur de Fier în epoca ei de glorie.
Și ar mai fi ceva: nu cred în „moral“. Nu atunci când e doar „moralul“. Victoriile aduc victorii, însă doar atunci când știi fotbal și când îl pui pe teren.
130 de vizualizări
