Debuturile întîrziate îmi stîrnesc curiozități care țin mai degrabă de psihologia autorilor decît de calitățile literare ale textelor pe care le produc. Cunosc persoane care se agață de scris cu o voință care ține și de disperare, ca și cum scrisul le-ar justifica existența în propriii lor ochi. La fel cum am stat de vorbă cu scriitori pe deplin formați care își amînă debutul dintr-o temere psihanalizabilă față de ieșirea în lume în această ipostază. Oameni orgolioși care au o relație proastă cu oglinda. Lavinica Mitu pare un asemenea caz complicat. Volumul de povestiri cu care debutează e al unui autor care n-are nici un motiv să-și facă temeri stilistice ori de alt fel, dimpotrivă. Scrise cu o siguranță fără fisuri, cele 21 de povestiri care-l alcătuiesc ascund o profundă disperare, ca o rană de nelecuit, venită din constatarea că binele nu nimerește niciodată numerele cîștigătoare. Subiectele povestirilor ei ar fi încadrabile la fapte diverse – subcategoriile violență domestică și așa-numitul „bullying“, termen care n-are echivalent românesc. A fost preluat din engleză în terminologia penală de la noi, ceea ce spune totul despre atitudinea autohtonă față de acest fenomen și despre multele păreri false pe care le avem despre noi și despre inocența copiilor noștri.
În prima povestire, „La șase fix“, avem de-a face cu un grup de femei care se întîlnesc o dată pe săptămînă la o anumită mănăstire. Nu sînt niciodată aceleași, fiindcă după prima întîlnire cele mai multe își dau seama că n-au ce căuta acolo: totul e în regulă, viața e frumoasă și nu merită să ți-o complici pentru un moment de „descumpănire“. Psihologie de victimă resemnată să fie terorizată, prinsă într-un cerc vicios din care știe că n-are scăpare. Femei care n-au unde să se ducă și știu asta, și care știu că pînă și speranța lor într-un mîine care va fi altfel e un simptom al resemnării. În pandant cu această povestire despre infernul domestic al femeilor e și cea de-a doua, care dă titlul volumului, „Bărbatul fără cap“. Aici, un tip își urăște atît de mult capul încît vrea să scape de el. Despărțit de trup, capul capătă existență autonomă, ca nasul dintr-o povestire de Gogol, cu marea deosebire că aici umorul lipsește cu desăvîrșire, iar capul se lasă torturat în fel și chip de schizofrenul său aparținător. Scrise în aqua forte, aceste povestiri ale disperării continuă să te urmărească și după ce termini de citit volumul, ca niște instrucțiuni de întrebuințare ale unei terapii care de fapt nu vindecă nimic, ci doar amînă un deznodămînt tragic. Celelalte 19 povestiri din cartea asta sînt tot atîtea cazuri particulare relatate cel mai adesea la persoana întîi de copii victime ale acestui infern de familie care nu reușesc să scape nici de tortura atroce a amintirilor. În povestirile Lavinicăi Mitu cuvîntul are sau mai degrabă ar trebui să aibă o funcție specială, eliberatoare, pentru personajele sale, ca adevărul din Biblie. De ce „ar trebui să“? Fiindcă personajele ei nu mai răspund la vaccinul credinței: sînt convinse că Dumnezeu e dus în altă parte, de vreme ce nu l-au descoperit niciodată acolo unde și cînd ar fi avut nevoie de el. La fel stau lucrurile și cu statul care ocrotește familia, și cu vecinii care respectă atît de mult familia, că nu reacționează la înfiorătoarele strigăte de ajutor pe care le aud prin pereți.
Cu volumul ei de debut Lavinica Mitu devine una dintre cele mai importante voci dintre prozatorii noului val, „vocea de la balcon“, cum scrie ea însăși în nota bio-bibliografică de pe prima clapetă a cărții.
Lavinica Mitu, Bărbatul fără cap, Editura Polirom, 2022.
