Atît de puține se mai știu azi despre actrița Marioara Voiculescu, deși a fost o celebritate a teatrului românesc în prima jumătate a secolului trecut, că dacă Alina Nelega n-ar fi transformat-o în personaj de roman, n-ar fi avut din ce să-i scrie biografia romanțată. De unde pînă unde „Mareșala teatrului românesc“? Așa i-a zis Marioarei Voiculescu Alexandru Davila, dramaturgul și fostul director al Naționalului din București. Actrița era și regizor, și director de trupe independente, a făcut și filme – toate pierdute –, la propria sa companie, iar spre sfîrșitul carierei devenise și profesoară la Conservator. Din 1947, Marioara Voiculescu a refuzat să mai apară pe scenă. N-avea decît 62 de ani, încă frumoasă și clocotind de energie, dar de neîmpăcat cu noul regim, spre deosebire de mulți alți confrați celebri care au trecut de partea comuniștilor. A mai trăit 29 de ani.
Presupun că ideea acestei cărți i-a venit autoarei de pe urma propriilor ei legături cu teatrul – e dramaturg premiat și profesoară de scriere dramatică la Universitatea din Tîrgu Mureș. Însă dacă Alina Nelega n-ar fi avut și experiența romanului, cu două titluri la activ, mă îndoiesc că Marioara Voiculescu ar fi depășit stadiul de proiect. Ceea ce i-a ieșit e un roman biografic foarte bine scris și cît se poate de atașant, cum ar zice criticii de teatru.
Marioara Voiculescu era, nici vorbă, cum nu se poate mai potrivită și pentru rolul de personaj de roman. La 14 ani fusese primită cu dispensă de vîrstă la Conservator, la 18 ani, cînd a născut un copil din flori – n-a mai avut altul –, apărea deja pe scenă, aplaudată, apoi ovaționată în roluri din ce în ce mai importante, și la 25 avea propria ei companie de teatru. Știa să facă bani, nu numai să-i risipească, așa că în 1912 a început să joace în filme și pe unele să le și regizeze. Avea admiratori înfocați, dar și detractori, prieteni pe care se putea bizui, amici și amice care o bîrfeau pîndindu-i fiecare pas greșit. Printre prietenii devotați, tînăra regină Maria – cel puțin așa apare în cartea Alinei Nelega. A fost măritată de mai multe ori, din dragoste sau din interes. Era temperamentală, de multe ori de-a dreptul apucată, încît era în stare să se certe aprig și să facă gesturi necugetate. În timpul unei certe cu țipete, aruncă de pe scenă o suliță de recuzită spre regizorul Soare Z. Soare. Nu-l nimerește, doar îi tuflește pălăria pusă alături, pe un scaun – și în privința asta trebuie să mergem pe mîna Alinei Nelega. Iubirea de-o viață a mareșalei e teatrul, cum mărturisește ea însăși în memorii, de care biografa ei se folosește cu prudență, după ce constată că actrița spune de multe ori numai jumătăți de adevăr, jumătățile convenabile, și că invariabil diva iese nu bine, ci sclipitor, în amintirile ei.
Epoca, mai bine zis epocile străbătute de Marioara Voiculescu își găsesc în Alina Nelega un bun cronicar, știutor și de amănunte picante ale vremii, bîrfe de culise și de alcov, pe care le trece în contul personajului său. Decorurile în schimbare ale Bucureștiului sînt reconstituite viu și cu mînă sigură. Personajele importante sînt toate în rol, și pe scena vieții, nu numai pe scena teatrului. Cel mai reușit dintre toate mi s-a părut regizorul Soare Z. Soare, urmat de soții Bulandra, ea în postura de soție-mamă a flușturaticului june-prim Toni, el, incapabil să deosebească viața de scenă și să spună nu femeilor care-l asaltează, ea, calculată și arivistă, el, naiv și iresponsabil, copil mare care cînd dă de încurcături se ascunde după rochia dominatoarei sale soții.
Fascinantă de-a dreptul, în complexitatea ei, grație Alinei Nelega, uitata Marioara Voiculescu redevine în carte o divă inubliabilă.
Alina Nelega, Marioara Voiculescu, Mareșala teatrului românesc, Editura Polirom, 2022.
