Cel mai iubit dintre Brebani

Nicolae Breban, se știe, e cel mai mare scriitor român al tuturor timpurilor. Dacă lăsăm modestia deoparte, s-ar putea să fie și cel mai mare al lumii. Sigur, maestrul e măcinat de îndoieli: nu cumva Nietzsche și Dostoievski sînt mai mari? Noroc că îndoiala nu durează mult. Dar Breban e un om darnic și afectuos. Face daruri și, cînd nu are ceva de demonstrat, spune povești cum nu se aud pe la noi. Firește, asemeni Șeherezadei, eroii poveștilor sale s-ar fi rătăcit deseori prin viață și ar fi încurcat borcanele, sub privirile destinului, de n-ar fi fost Nicolae să dreagă lucrurile. Povestea despre frica patologică a lui Nichita de premiul Nobel, împletită cu gelozia pentru Gabriela Melinescu, ar face deliciul istoriilor literare. Felul în care Nichita a încurcat pantofiorii iubitei cu încălțările soției ar merita să stea de-a dreapta lui Grobei. Dar Breban nu-i Breban dacă nu are public. Nu orice fel de public, ci unul hipnotizat. Așa era într-o seară de toamnă, la Traian T. Coșovei, cînd maestrul ne mesmeriza fără număr. Cristina, soția lui, supraveghea mica adunare. Lîngă mine era o tînără autoare, care nu cunoștea codul. I s-a părut că naratorul sare un nod logic. Și a avut nesăbuința să-l întrerupă, cu o observație simplă: „Parcă nu era chiar așa”. Maestrul s-a încruntat, a tușit iritat. Cristina s-a oprit din visare și a atenționat-o pe tinerică: „Vorbește Nicolae, dragă. Nu-l întrerupe!”. Apoi, cu o față visătoare, s-a întors către Breban: „Spune, Nicolae, acum te ascultă toată lumea!”