Nici o aluzie la Naționala României. Ne-am obișnuit să nu mai fim la turneele finale. Încărunțește generația celor născuți în ’98, anul ultimei noastre participări. Am învățat să ne bucurăm de fotbal fără emoții. Ne mai deranjează cîte un Campionat European, cît să nu uităm că n-am murit în sportul ăsta.
Campionatul Mondial din 2026 ne amintește de ’94, cînd am fost cei mai buni din toată istoria noastră. O face prin locul desfășurării lui și implicit prin orele la care se joacă meciurile, majoritatea în mijlocul nopții. Nu ne mai punem ceasurile să sune, în masă, ca atunci. O fi spectaculoasă Brazilia, dar parcă să te trezești la patru ca s-o vezi jucînd cu Haiti e prea mult. În grupe, cel puțin, prindem echipele din Europa, programate cînd e seară la noi. Simțim că e Mondial și pentru noi, vrem să facem parte din el, să-l comentăm, să-l povestim.
Și unde se poate face asta mai bine decît la terase, cu prietenii? Avînd puține meciuri la ore cît de cît normale, cheltuiala e mai mică. Vezi un meci, cel mult două, pleci la somn. Dar și-așa, terasele sînt goale. Sărăcia se vede în România și după cîtă lume iese în oraș la văzut fotbal. Lumea stă în casă, bea bere de la supermarket sau deloc, în funcție de buget.
Noroc cu străinii, care mai salvează aparențele. Mai vezi cîte o masă cu patru olandezi roșii la față, doi americani rătăciți prin București sau un neamț înflăcărat care se ridică și cîntă imnul sub privirile plictisite ale chelnerilor. Ei dau impresia că orașul trăiește Mondialul. Noi trecem pe lîngă ecrane ca pe lîngă vitrinele magazinelor scumpe. Televizoarele urlă pentru nimeni, comentatorii se agită isteric, dar pe scaune bate același vînt care suflă prin buzunare.
Mondialul văzut acasă emană tristețe. În televizor, totul e mare. Stadioanele sînt uriașe. Vezi luminile, reclamele, dronele, camerele care intră aproape în sufletul fundașului stînga. În sufragerie, totul e mic. Altădată, un Mondial era o scuză să ieși din casă, dar acum a devenit o scuză să te izolezi. Se vede mai bine de pe canapea, nu te deranjează nimeni, sînt o grămadă de feluri de-a spune că ești sărac. Fotbalul, în teorie, e al tuturor. În practică, e mai mult al celor care își permit să-l vadă frumos.
Traiul atît de bun spre care ne-au dus iubiții noștri conducători ne-a tăiat pofta de a ne aduna, de a fi chibiți la un Spania – Arabia Saudită. Ne-a fost luat și luxul modest de a pierde cîteva ore cu prietenii. Cretinii ăștia pe care-i tot votăm, în loc să-i asediem cu furcile, ne-au furat și fotbalul altora.
Ia, zi… Cine câștigă? Franța, Spania sau Brazilia? Io merg cu spaniolii…
Chestia cu furcile o zic demult. Mereu. Degeaba.
Fotbalul e un sport perimat,a ajuns o afacere la Pariuri,nu merita sa vezi un meci de fotbal autohton ,dinainte aranjat
Foarte bun articolul.Din pacate asa este. Poate si pofta de altadata s-a mai diminuat.Totusi daca Romania era acolo se schimba situatia.Dar au avut grija jucatorii nostri sa ne menajeze emotiile si bugetul. La Mondialul din 1998 am fost in Franta.De fapt sigurul Mondial vazut pe viu. Ce inspirat am fost, parca am stiut ce va urma.Retin ca la meciul cu Anglia (2-1 pentru noi, Viorel Moldovan si Dan Petrescu) multi romani din grupul nostru, repartizati de organizatori grupati in tribuna, si-au vandut biletele cumparate la Bucuresti cu 40 $ cu 4oo$ asa ca ne-am trezit inconjurati, cred ca erau chiar majoritari, de suporteri britanici.Dar au fost OK n-am avut nicio problema.Culmea,dupa meci ne-am intalnit cu unii in acelasi hotel si am baut impreuna pana spre dimineata.Il injurau pe David Beckham „too much Spice” !