Cele trei posibilităţi ale medicului rezident în România – ori moare de foame, ori ia bani de la pacienţi, ori pleacă din ţară

Un medic rezident bucureştean care şi-a luat primul salariu – în care intră şi un spor de 24% fiindcă şi-a ales o specialitate la care e prevăzut acest spor – a socotit la centimă cîţi bani îi rămân după ce-şi plăteşte angaralele lunare şi cheltuielile obligatorii minimale.  Cincisprezece lei pe zi. Din ăştia 15 lei ar trebui să mănînce, să-şi mai cumpere o carte, să se ducă din cînd în cînd la un spectacol, să-şi mai ia şi ceva de îmbrăcat şi de încălţat şi să pună cîte ceva deoparte pentru un laptop. Rezidentul e neînsurat, stă în acelaşi apartament cu părinţii, circulă cu RATB-ul şi din cînd în cînd îmi spune ce se mai întîmplă prin spitalul unde a ajuns şi ce-a mai aflat de la şi despre colegii lui de grupă şi de an care au ajuns pe la alte spitale. Unul a fost arestat pentru 29 de zile, că a luat mită. Altul i-a povestit că la o clinică particulare medicii au fost obligaţi să-şi coasă buzunarele halatelor. O fostă colegă de grupă l-a anunţat înspăimîntată că şi-a amînat căsătoria sine die, că a trebuit să-şi vîndă maşina şi a făcut depresie fiindcă firma părinţilor ei a dat faliment. Un coleg de an, cu părinţi solvabili, dar nu cine ştie ce, le-a propus tuturor celorlalţi să înfiinţeze un soi de Caritas al căsătoriilor. Adică la petrecerile de nuntă fiecare îşi plăteşte tacîmul şi aduce obligatoriu 200 de euro în plic. La o participare de o sută de persoane, fiecare dintre tinerii rezidenţi căsătoriţi s-ar alege cu 20.000 de euro. Defectul acestei propuneri e că, fiind vorba de un Caritas cu circuit închis, toţi cei 100 le-ar da celorlalţi tot atîţia bani cîţi ar primi la nuntă. Avantajul: ar primi cei 20.000 de euro o dată, în timp ce 200 i-ar scoate din buzunar din cînd în cînd. Propunerea a fost respinsă cu o majoritate de 70%. Tînărul rezident mi-a spus că cel care a hotărît în lagărul socialist că medicii nu trebuie să aibă salarii mari a fost Iosif Vissarionovici Stalin. Tătucul care a condamnat la moarte prin înfometare şapte milioane de ucraineni a decretat că un doctor nu va muri niciodată de foame, fiindcă au grijă pacienţii de el.

Filosofia lui Stalin li s-a aplicat la noi medicilor, la pachet cu frizerii, chelnerii şi cu taximetriştii şi ea a fost urmată neabătut şi după moartea lui Stalin, dar şi după decesul comunismului. Tătucul popoarelor rezolva contradicţiile din socialism, înainte ca ele să devină antagonice, expediindu-i în Siberia pe cei care nu apreciau beneficiile sistemului. La noi, medicii erau satirizaţi la radio, la televizor şi în Urzica, dar nu erau băgaţi în puşcărie că luau bani de la pacienţi. După revoluţie, medicilor nu le-au crescut salariile încît să le ajungă şi fără cotizaţia pacienţilor, în schimb au început să fie băgaţi în puşcărie după operaţiuni de flagrant, cu bani pe care era scris MITĂ cu o vopsea specială vizibilă doar la aparatele Poliţiei. În loc ca medicii să iasă în stradă din cauza acestei contradicţii antagonice între salariile lor mici şi riscul pe care-l presupune sporirea veniturilor lor cu bani primiţi de la pacienţi, mulţi au ales să plece din ţară, iar o parte dintre cei rămaşi îşi riscă libertatea unii fiindcă nu refuză tradiţionalul plic cu bani, alţii din cauză că îl cer şi vor ca plicul să conţină o anumită sumă. Tînărului rezident cu care stau de vorbă din cînd în cînd nu i s-a tocit mîndria, încît să accepte plicuri. Nu i-a scăzut nici sufletismul, altfel zis compasiunea şi devotamentul care fac dintr-un medic un misionar al luptei cu demonii bolilor, aşa că nici nu se gîndeşte să perceapă taxe personale de la bolnavi. Dar cu cei 15 lei care-i rămîn pe lună, ori îşi omoară mîndria şi sufletismul, ca să-şi facă meseria în ţară, fără să moară de foame, ori îşi ia lumea în cap, urmînd astfel sfatul preşedintelui Băsescu adresat medicilor nemulţumiţi că au salarii neruşinat de mici.

Medicul Raed Arafat care, spre deosebire de ministrul Sănătăţii, contabilul Nicolăescu, ştie cum trăiesc medicii, a propus ca rezidenţilor să nu li se mai ia impozit pe salariu. Asta nu i-ar îmbogăţi, dar i-ar apropia de linia de plutire a unei vieţi aproape decente. Nu sînt bani! i s-a răspuns lui Arafat. În schimb sînt bani mulţi pentru SRI să asculte convorbirile telefonice ale doctorilor bănuiţi că iau mită. Şi sînt bani, tot mulţi, pentru procurorii care se ţin după ei, să-i bage în puşcărie, ca să-şi facă planul de condamnări