O să vă miraţi, dar în momentul de faţă există scriitori care, cu toate că au debutat după ’90, cred că în regimul comunist scriitorii, artiştii în general, o duceau foarte bine. Prozatorul Radu Aldulescu (n. 1954, debut în 1993 cu romanul Sonata pentru acordeon) este unul dintre aceştia.
Într-un articol din revista Luceafărul de dimineaţă, din februarie a.c., el deplînge situaţia materială foarte proastă a scriitorilor generaţiei sale, care „au renunţat la scrisul literaturii sau doar l-au întrerupt pe termen nedefinit, constrînşi de împrejurările mai vitrege chiar decît pe vremea comunismului (s.m.), impuse de un sistem cultural care, practic, i-a silit să se orienteze spre îndeletniciri lucrative“. Radu Aldulescu crede că pe vremea comuniştilor scriitorii nu munceau. Este adevărat, erau cîţiva privilegiaţi care beneficiau de sinecuri, dar aceştia erau foarte puţini. Practic, toată generaţia ’80 a muncit: Nedelciu era vînzător la librăria Editurii Cartea Românească, Iaru – magazioner, Dan Stanciu – încărcător-descărcător, ambii la aceeaşi editură. Alţii, din aceeaşi generaţie (Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Groşan…) erau profesori, conform calificării lor. De altfel, începînd din 1980, nu mai puteai intra în Uniunea Scriitorilor decît dacă făceai dovada că eşti încadrat în cîmpul muncii, iar din 1984 s-au sistat, fără nici o explicaţie, primirile în respectiva Uniune. Aşa că, dacă Aldulescu ar fi reuşit, prin absurd, să debuteze înainte de ’89, ar fi fost obligat să muncească din greu pentru a nu muri de foame. Şi pe urmă să scrie. Asta am făcut toţi.
