Se cuvine, desigur, la sfîrşitul acestei serii de articole despre cum funcţiona viaţa literară în socialismul ceauşist, să trag nişte concluzii. O voi face, cu riscul de a mă repeta. S-o luăm pe îndelete. Este adevărat, în socialism cărţile apăreau în tiraje relativ mari în comparaţie cu ce se întîmplă azi şi erau plătite destul de bine. Singura problemă, pentru unii foarte serioasă, era că nu puteai să publici ce-ţi dorea inima, ci ceea ce dorea Partidul.
Partidul, în marea lui viclenie, deschisese cîteva uşi pentru a da impresia de libertate. Astfel, de exemplu, nu mai erai obligat să preamăreşti colectivizarea, ba chiar aveai voie să critici abuzurile făcute în perioada colectivizării forţate. Nu era, cum s-ar putea bănui, o desprindere de trecutul stalinist, ci o punere în contrast a lui Gheorghiu-Dej, în comparaţie cu noul conducător luminos, Ceauşescu. Mulţi scriitori realmente talentaţi s-au lăsat păcăliţi şi au scris critic la adresa vechiului conducător, consolidîndu-l astfel pe cel nou, care în curînd se va dovedi un dictator, la fel ca oricare altul. Aşa-zisul „roman al obsedantului deceniu“ (în realitate a fost un deceniu foarte lung, din 1948 pînă prin 1964) a compromis talentul multor prozatori. Este la fel de adevărat că Partidul nu te obliga să scrii despre perioada Dej. Singurul lucru pe care nu aveai voie să-l faci era să priveşti critic perioada „luminoasă“ în care intrase România sub conducerea noului conducător. Şi să nu deviezi prea tare de la un realism de secol XIX. Treptat însă, începînd din ’71, lucrurile se vor înăspri.
(va urma)
