Cinci oameni și-un necaz

A ajuns la mine, pe căile necunoscute ale Internetului, povestea tristă a unor gospodari care au avut un necaz. Știți genul de poveste: cineva pățește ceva revoltător, cel mai des în relația cu autoritățile, după care ajunge acasă pe Facebook și își varsă tot năduful în speranța că se va întîmpla ceva sau măcar cineva va învăța ceva. Glumesc, nimeni nu învață nimic niciodată. Revenind totuși la povestea tristă, niște oameni povesteau cum au ieșit într-o pădure de lîngă București ca să se aerisească, să intre din nou în comuniune cu natura, să alerge cu veverițele și să boncăluiască cu cerbii. Marea lor greșeală a fost că au ales să facă asta fără măști, sperînd că dictatura medicală n-are cum să-i ajungă în pustiu și că bursucii nu toarnă la organ. S-au înșelat, pentru că chiar atunci, printre rămurele și ghiocei prematuri, s-au ivit cașchetele vigilente ale unor domni polițiști care au început să-i ia la rost că nu poartă mască. Ei s-au scuzat că sînt în pădure și nu mai e nimeni, domnii polițiști s-au simțit insultați că au fost făcuți nimeni. Ei s-au apărat zicînd că e prima oară și poate se poate face o excepție, domnii polițiști au zis că nu se poate face nici o excepție în lupta cu pandemia. În criză de idei, capul familiei și-a flexat degetul arătător și a indicat spre un gard de la marginea pădurii. „Am ieșit doar să luăm o gură de aer în fața curții noastre! N-avem voie să luăm o gură de aer în fața curții noastre?!“ Polițiștii s-au uitat unul la altul, apoi s-au scărpinat ușor în creștet, după care unul dintre ei a scos carnetul cu amenzi. „Daaaaa… Aia e casa domnului Theodor Stolojan.“