Denzel Washington s-a ferit cu discreție să joace într-un sequel vreme de mai bine de 40 de ani. Și, așa cum se întîmplă de obicei cu abstinenții, te abții, te abții și, în final, dai buzna.
The Equalizer 2 există în urma unor negocieri care, probabil, ar merita propriul lor lungmetraj. Nu știm ce munți de bani și văi pline de mîndre i-au fost oferite pe tavă pentru a spune „Da!”. Dar putem bănui, măcar ca exercițiu de imaginație și exagerare.
La fel, nu știm exact cum s-a gudurat regizorul Antoine Fuqua pe lîngă ușa familiei Washington, cum a făcut ochii mari, cum s-a jucat cu copiii, în fine, cam pînă în care cerc al umilinței a mers ca să obțină acceptul. Din nou, ne putem imagina, măcar ca un Schadenfreude pe care publicul îl merită pentru secvențele șchioape, strîmbe și tute care, dacă tot n-au legătură cu firul narativ, măcar se amuză legînd șireturile filmului și așteptînd ca privitorii să cadă în admirație în fața rezultatului.
În ciuda acestor eforturi, pelicula se încăpățînează să meargă. Și merge chiar decent, ceea ce, în noua eră a filmelor care se simt nevoite să fie îngălate ca să fie la modă, e de-a dreptul o performanță. Decentul e noul excelent în cazul filmelor americane, sper că toată lumea a înțeles asta.
Prin urmare: Robert McCall, fostul agent dotat cu un set special de aptitudini, este rechemat de soartă să-și pună iar aripile de înger răzbunător cînd amica lui foarte securistă și foarte apropiată își găsește sfîrșitul în Belgia, dar nu la capătul unui maraton de ciocolată. Lucru foarte suspect. Bine, și circumstanțele pe care le pune povestea la dispoziție sînt la fel de suspecte, deci să trecem la investigație.
Să trecem, dar ceva mai încolo.
Dacă amatorul de thriller cu spioni și lucrători într-un domeniu în care Intelligence nu este doar un nume generic al comunității se aștepta la o anchetă atentă, piperată cu acțiune pe ici, pe colo, că indiciile alea nu se adună singure, mai trebuie să rupi cu bătaia niște dubioși pentru asta, Fuqua simte nevoia să arate cît de trezit e el la noile probleme sociale. McCall trebuie să rupă în bătaie niște masculi albi și foarte bogați care au drogat și abuzat o mîndră. Nimic prea dificil, pentru că, filosofic vorbind, nu bate niște personaje, ci niște clișee de care s-ar jena și anii ’90. Adică, pardon, anii ’90 nu s-ar jena, pentru că le foloseau drept cal de bătaie în comedii extrem de ridicole.
Urmînd rețeta patentată în primul Equalizer, McCall trebuie să aibă un minion de care să aibă grijă. În original, segmentele de mentoreală se împleteau elegant în poveste, aveau ritm, aveau logică și aveau naturalețe.
Aici, negrul cu aspirații de pictor pe care anturajul și cartierul se chinuie să-l tragă în jos pare un poster destul de prost pentru Black Lives Matter. Zero credibilitate, zero charismă, zero aptitudini de exprimare. E greu, urmărind strict filmul, să știi dacă replicile lui sînt atît de tîmpite pentru că așa e personajul sau actorul nu știe să pronunțe chestii polisilabice. Dacă un rasist dement și agramat ar dori să facă vreodată un film cu titlul Negrii nu știu să joacă, atunci și-a găsit deja actorul pentru rolul principal.
Din fericire, scenariul este dominat de prezența lui Denzel pe ecran și asta ridică semnificativ nivelul. Mai mult, antagonistul, deși previzibil, este dovada că prestația excelentă a lui Pedro Pascal în Narcos n-a fost nicidecum un accident. Este, probabil, cel mai bun băiat rău pe care l-am văzut pe ecran în vara asta. Și, grație unui scenariu cu pusee de inteligență, este și foarte convingător cînd vine vorba de propria morală. Sau de lipsa ei.
În plus, acțiunea, deși ciopîrțită după standardele actuale la secvențe de sfert de secundă cusute împreună, nu are alura grotescă a lui Frankenstein, ci face balta ideologică suportabilă. În final, senzația e „am văzut un film acceptabil, păcat că n-a avut un regizor mai talentat și un editor mai nervos”. Și, dacă tot a fost spart embargoul la continuări, probabil că va exista și un Equalizer 3.
The Equalizer 2. R.: Antoine Fuqua. Cu: Denzel Washington, Pedro Pascal.
