Tip discret și de-a dreptul tăcut în ceea ce îl privește, Dan Pleșa a scos de curînd un volum de povestiri. Mi l-a dat la Tîrgul de Carte Bookfest. Mai înainte a publicat poezii și proză în antologii, a făcut interviuri cu diverse personalități din lumea artei și a fost unul dintre autorii romanului colectiv cel mai rapid scris din lume, record omologat în Guinness Book. Dan Pleșa, ca director al Editurii Vellant, e cel ce editează și revista Iocan.
Cartea lui de povestiri mi-a făcut o plăcere nebună. E scrisă de un, orișicît, debutant, dar care nu vrea să capete certificat de prozator, ci scrie povestiri așa cum îi trăsnește prin cap, fără țintă canonică, unele de cîteva rînduri, altele de cîteva pagini, dar toate unitare și de o convingătoare expresivitate.
Nu-mi dau seama dacă Dan Pleșa vrea să facă o carieră ca prozator, dar cartea asta îl recomandă, fără discuție. Are duh epic, încît știe să facă o povestire, indiferent de dimensiunile textului. Se simte asta și în schițele lui de cîteva rînduri, cele în care, dacă n-ai talentul trebuincios, dai cu proza în gard. Dar și în povestirile mai lungi textul e esențializat, ca și cum ar fi trecut printr-o retortă.
Dan Pleșa scrie cînd texte realiste, cînd unele fantastice sau sefiste, încît trecînd de la o povestire la alta te întrebi ce-o vrea să zică în cea care urmează. Faptul că le amestecă și nu le pune pe căprării vrea, cred, să însemne că el nu pune mare preț pe așa-numita distincție pe soiuri literare, ci face un amestec din toate astea, cu acea libertate pe care nu și-o permit decît poeții care s-au apucat și de proză.
Așa cum le recomandă și titlul, povestirile lui Dan Pleșa sînt povestiri de dragoste. De unde li se trage însă și neputința? Sînt povestiri despre eșecuri amoroase și despre întîmplări care, vorba poetului clasic, ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi. Rareori mi-a fost dat să citesc povestiri atît de precis scrise, despre istorii de dragoste care se termină prost, ca în această carte. Și asta nu în ideea romancierului franțuz că dragostea durează trei ani, care mi se pare o prostie și o caricatură a dragostei. În povestirile lui Dan Pleșa, dragostea cea mai profundă pentru o femeie nu înseamnă că masculul hămesit, dintr-o lume viitoare, nu va încerca s-o mănînce pe singura femeie care a mai rămas pe pămînt. Sau, într-o altă povestire, că o femeie cu apucături de vampă își soarbe fizic amantul, iar asta într-o povestire cum nu se poate mai realistă. Jocurile dragostei în povestirile lui Dan Pleșa nu ține seama nici de morala tradițională și nici de convențiile de ultimă oră. Personajele lui sînt magnetizate sexual și, atîta timp cît această magnetizare funcționează, ele nu mai au nici o treabă cu regulile lumii. Nebunia începe atunci cînd amanții vor să se întoarcă în lumea obișnuită și cînd unul dintre parteneri descoperă că lumea asta n-are nici o legătură cu el sau cu ea.
În ce măsură însă dragostea fără opreliști poate funcționa în lumea pe care o știm? Personajele lui Dan Pleșa încearcă asemenea experiențe, dar toate sfîrșesc prost, ca și cum dragostea fără opreliști ar fi o treabă în care, ca la ruletă, banca e cea care cîștigă totdeauna. Inegale, dar de la bine la excelent, povestirile lui Dan Pleșa ar putea deveni un bestseller.
Dan Pleșa, Povești de dragoste și neputință, Editura Vellant, 2019.
