Cine ajunge o dată pe lista de bestseller-uri a ziarului The New York Times a dat lovitura. Katherine Center a dat douăsprezece asemenea lovituri cu romanele ei, inclusiv cu Ai grijă ce-ți dorești. Pe o insulă din Golful Mexic există o școală cu clasele I-IV care e cea mai bună din toată America. Cel puțin așa susține tînăra profesoară Sam Casey, naratoarea romanului. Domnișoara Sam Casey, cum îi spun elevii, poartă ciorapi de clovn și rochii cu buline. Combinațiile vestimentare trăznite o ajută pe Sam să se bucure de viață, dar și faptul că locuiește în garajul casei lui Max și Babette, fondatorii școlii, pe care-i iubește ca pe adevărații ei părinți.
Pentru o școală în care toată lumea e fericită, povestea începe catastrofal. Directorul școlii – Max cel fericit, Max care tocmai dansează neobosit la petrecerea de ziua lui, șaizeci de ani! Să ne trăiască! Max, care e sufletul acestei petreceri perfecte, la a cărei reușită au contribuit toți locuitorii insulei –, ei bine, Max face un atac de cord subit și moare. Școala e șocată, ca toată lumea de pe insulă, mai puțin nesimțitul de Kent Buckey, care în timpul petrecerii a vorbit tot timpul la telefon și a făcut același lucru chiar și la înmormîntarea lui Max. Acest Kent Buckey e șeful consiliului de administrație al școlii. N-a fost ales fiindcă e ginerele fondatorilor, ci din simplul motiv că nimănui nu i-a dat prin cap că el va lua vreodată vreo decizie pentru soarta școlii. Or, la o săptămînă după moartea lui Max, Kent mai dă o dovadă de nesimțire. Dovada supremă. Cînd profesorii, părinții și elevii – da, chiar și elevii – voiau să-l jelească în liniște pe răposat, Kent îi anunță pe profesori numele noului director al școlii: Duncan Carpenter.
Cu o excepție, nimeni nu știe cine e Duncan Carpenter. Excepția e Sam, care a fugit de el fiindcă făcuse o pasiune iremediabilă pentru persoana lui, dar nu îndrăznise să-i spună asta la timp, adică pînă cînd o nou-venită pusese gheara pe el, încît ei nu i-a rămas altceva de făcut decît să plece de la școala aceea și din California. Altfel nu i-ar fi trecut pata pe care o făcuse pentru el. Sam speră că noul director al școlii nu e acel Duncan, căci simte că vechea ei pasiune ar putea reapărea, poate chiar mai devastatoare. Totuși, Sam, care e o sucită, recunoaște că, dacă directorul cel nou e acel Duncan Carpenter, ar fi foarte bine pentru școală. Cel pe care-l știe ea și de care a fugit fusese directorul altei școli, în California, unde însemna tot atît de mult ca o vedetă pop.
„Avea un zîmbet larg și prietenos, care lăsa să se întrevadă niște dinți pe măsură. Era frumos fără să se străduiască. Avea un magnetism aproape fizic. Dacă se afla într-o încăpere cu alți oameni, nu conta pentru cît timp, strîngea pînă la urmă un grup în jurul lui. Emitea un fel de căldură solară, pe care toți voiam s-o absorbim. Inclusiv eu. Mai ales eu.”
În acest stil efervescent, de tip „cel mai…”, e scrisă toată cartea, cam ca în basme, unde nu încap jumătățile de măsură. Ce se întîmplă mai departe? Cred că nimic din ceea ce v-ați aștepta. Inventivitatea autoarei bate și cele mai plauzibile presupuneri. În afară de asta, Katherine Center știe să răspundă sclipitor, cu subtilitate și cu un umor sofisticat, de care uneori nu te prinzi din prima, așteptărilor cititorului naiv, care speră că iubirea va învinge, iar frumusețea și adevărul nu se aleg cu capul spart la sfîrșitul romanului. Măcar acolo.
Katherine Center, Ai grijă ce-ți dorești, traducere de Diana Ilie, Editura Curtea Veche, 2026
