Am fost întrebat ce dușmănie am cu Uniunea Scriitorilor, ce demon rău mă împinge să-i necăjesc, să-i împung, să le tulbur somnul, mai ales că aș avea toate motivele să fiu recunoscător. Nu am fost oare „descoperit“ de actualul președinte? Ce mai vreau?
Cum să zic, dar are poporul o vorbă: „L-aș lăsa, dar nu mă lasă el pe mine“. Așa că am să încerc să fac o scurtă recapitulare, ca să nu avem vorbe. Înainte de a purcede la drum, țin să menționez că niciodată, niciunde, nu am pus în discuția valoarea, cărțile sau personalitatea artistică a adversarilor. Afacerile-s afaceri, dar cărțile-s cărți. Toată povestea a început acum opt ani, cînd unora dintre noi a început să ne pută folosirea banilor publici în instituție. Aveam vreo dovadă? Nu. De aceea, am cerut un raport financiar-contabil. Mare supărare s-a iscat. Dar a venit, în 2015, cel mai întunecat episod al Premiului Național „Mihai Eminescu“. Printr-o strategie excelentă, prin influență și manipulare, premiul a ajuns în posesia vicepreședintelui Uniunii, deși, în turul inițial, nu izbutise să obțină mai mult de un vot. Nu insist, era vizibil de pe Marte cum un premiu care avea fără îndoială un cîștigător clar și merituos (vezi cariera lui internațională strălucită) a sărit de pe șine, cu sprijinul unor țuțări locali, care și-au primit răsplata muncii. Nu ezit să afirm că văduvirea poetului Constantin Abăluță de același premiu, cîțiva ani mai tîrziu, a venit de la aceeași echipă sudată, care a înțeles că e liberă la orice abuz. O să mă întrebați: ce fel de răsplată? Simplu: indemnizația de merit e asigurătoare pînă la moarte. Spre deosebire de confrații mai puțin „merituoși“, un scriitor prietenos și docil are parte de o existență fără griji. Cine parcurge lista scriitorilor care au această recunoaștere națională va avea surpriza să nu cunoască numele a unui sfert dintre premianți. Ei au binemeritat politic sau de conjunctură (și am scris despre mulți dintre ei). Dacă turcul plătește, atunci nu-i bai.
Dar nici asta nu a revărsat paharul vrajbei noastre. Marele sughiț a venit în momentul în care am înțeles că o echipă sudată și financiar cointeresată se instalase la putere pentru eternitate. Tot atunci, cineva din ceata lui pițigoi (adică noi) a observat că în lege scrie ceva ciudat. Și anume că organizațiile și ONG-urile trebuie să aibă anual o adunare generală. „Trebuie“ e un cuvînt vag. Însă are consecințe. Conform legii, în cazul în care o astfel de instituție nu respectă legea, orice cetățean al țării poate cere dizolvarea ei. Mai mult, orice membru are dreptul, în termen și temei legal, să solicite o adunare generală. Ceea ce am și făcut. Ei bine, de acolo a pornit dezmățul. Dacă erau băieți deștepți, își trimiteau trupe loiale și, la alegeri, cîștigau detașat. De acolo a început războiul de nouă ani. (De ce nu zece? Păi, cred că anul ăsta încheiem socotelile.)
Firește, s-a lăsat cu procese grele, cu zeci, exact cum se plînge Uniunea pe saitul propriu. Doar că, din procesele astea, cel puțin trei sferturi sînt inițiate de ei. Ca să fie clar.
În mod normal, Uniunea ar fi trebuit să ne strivească. Și chiar pornise pe drumul victorios. Primul lucru a fost să îi dea afară pe toți participanții la „puci“. Apoi, să le ia banii. Și chiar i-a ieșit, o vreme. Dar… Dar așa e cînd te culci pe lauri și nu bagi un ochi în acte. Căci ceata veselă a cerut în tribunal ca reprezentanții Uniunii să dovedească cine sînt. Ei, și aici i-a fost greu voinicului. Făt-Frumos nu depusese actele necesare de zece ani, de la înscăunare. Or, legea spune că e obligatoriu, altfel nu exiști.
Ptiu, drace! Numai ce se savura victoria cu șampanie și multă ironie, că trăsnetul a lovit din senin. În lipsa actelor, instituția părea să nu existe, cu tot alaiul de necazuri: bani publici, semnătură în bancă… Și atunci a venit zîna bună, avocata Corina Popescu, care, în schimbul unei frumoase – da’ ce zic eu, superbe – sume, a venit cu soluția salvatoare: Uniunea nu se supune Ordonanței nr. 26/2000, ci se trage de la Decretul Marii Adunări Naționale, din 1949. Cum s-ar spune, redeschideți șampaniile! Încărcați iar carele cu caviar!
Deci, din 2018 încoace, USR a declarat sus și tare că e deasupra legii. Conu’ Leonida ținea ca la ochii din cap la legea a veche. Și de aici i s-a și tras. Pentru că a început o serie nouă de procese, unul penal, prin care a cerut arestarea și anchetarea foștilor colegi. Ca să nu mai vorbesc de popririle ce zburau din pixul executorilor judecătorești ca puricii pe cîine. Și de aici a venit nenorocirea. Cum zice poporul: cînd Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, îi ia mințile. La ultimul proces penal, apărarea acuzaților a fost în principiu de acord cu reclamantul. Doar că a cerut, cu nevinovăție, ca acuzarea să dovedească cine pretinde că este, de vreme ce a fost păgubită. Ghinion, frate. Exact atunci a apărut legea prin care toate asociațiile și fundațiile care aparțineau de orice alte reguli erau somate să intre în legalitate. Iar judecătorul n-a făcut altceva decît să constate că Uniunea Scriitorilor nu poate dovedi că are reprezentanți aleși legal. E exact ce spuneam la sfîrșitul anului trecut, cînd USR a pierdut procesul cu Nistorescu.
Hai să mă milostivesc de ei și să le dau mutarea în plic. Soarta Uniunii atîrnă de motivația judecătorului. Doar cîteva cuvinte de bun-simț și dispare ca și cum n-ar fi fost. Pentru că niște bărbați lacomi s-au crezut deasupra legii. În locul lor, aș fugi în gaură de șarpe.
