Joia trecută m-am trezit năuc la o lansare de carte: Cui i-e frică de Hala Matache?, lucrare elaborată de Fundaţia Pro Patrimonio România. Citisem cartea. Dar cartea nu era doar carte. Era protest, era acţiune. Şi ascultîndu-i pe Simona Kessler, Vintilă Mihăilescu şi Şerban Sturdza, mi-am dat seama că sînt tipul de parvenit de la o dezbatere. Am spus că la Hala Matache e aceeaşi boală ca în Lipscani.
Oraşul acesta neiubit, făcut cu sentiment mic, de mahala, e călcat în picioare de orice autoritate vine. Dărăpănat, Bucureştiul e şi urît, cheamă la dispreţ şi distrugere. Ce simplu e de călcat în picioare sentimente! Oprescu asta a şi făcut pentru Diametrala lui. Cartierul pute, e plin de ţigani, de curve! Ia să-l dau jos, e şi cîş şoseaua. A tăiat case, a pus toporul şi pe Hala Matache. Noroc cu activiştii, ca Simona, Vintilă, Şerban. Şi cu jenă, io nu. N-am fost să apăr Hala! Şi am plecat de la lansare cu gînd vinovat. Hai la Hală, să scriu de ea! Şi uite-mă! Din defect, gîndul îmi poposeşte întîi şi-ntîi la vinăriile din jur. Are la Recaş un roşu sec la 9 lei! Are la Murfatlar, un roze! Are un pelin la Urlaţi, Doamne! Clar, nu-s băiat plimbat pe la proteste. Dar după aprovizionarea cu tăriile de rigoare, iată-mă încărcat să iau aminte la prăbuşirea de Hală. Era spre şase-şapte. Dau tîrcoale Halei. Cinci cîini o latră a pustiu, trei din ea o pişă. N-o dărîmă. Iar dau tîrcoale. Văd că-i lipsesc bucăţi din acoperiş. Iar tîrcoale. Dar uite că nici cărămida nu stă locului, şi-a luat tălpăşiţa. Încerc să intru. Soarele era mort şi îngropat. Nori negri fluturau năbădăios. Să mă ude! Asta mi-ar mai trebui! Şi-ncepe torenţial. Reportaj îmi trebuie? Protest? Dar uite că o rază de soare se deschide dinăuntru. Un răpănos scîrţîie intrarea din spate a lui Matache Măcelaru. Şi-o scîrţîie, frate. Bag ciocul pantofului în tablă şi-ntreb timid: „E voie?“. Şi el: „Păi, ce-i tarlaua mea?“. Înăuntru Halei sînt forme de viaţă. Rufe la uscat, pe dreapta, două igluuri de carton în stînga. Excremente în mijloc. Întreb de viaţă. Nimeni. Mă îndrept iar spre omul meu. Puţea. Vrea ţigări. N-am. Vrea aurolac. N-am. Vrea bani. N-am. Ştiu, zice. Nu-nţeleg. Înţeleg greu, mă făcuse la buzunar. Scuipă cu dispreţ. Şi-ncep să-i explic că nu-i frumos ce face. Să locuiască într-o hală de patrimoniu, nu se face! „E, să mori tu!“ şi mă înjură. Şi unde-s ceilalţi? La ciordit. La băut. La futut. Aflu că în cele trei „condominuri“ stau un hoţ, o beţivancă şi o fetiţă de aurolac şi de piaţă. De ce? Fiindcă e gol aici şi uite aici vreau să stau! Eşti poliţia? Sînt activist pentru hală! Căcat eşti – şi dă în mine cu o cărămidă. E patrimoniu, strig, dar patrimoniul îmi cade greu pe picioare. Se fură? Da, de fier vechi, tot. S-au furat stîlpii, se vor fura. De mîncare. Chefuim şase zile din stîlpul de fontă. Şi din futut, hoţit, cît? De pe o zi pe alta. Şi-mi dau seama că omul priveşte cu lăcomie şi speranţă la stîlpii încă rămaşi în picioare. Respect pentru patrimoniu. Dar e un impediment, zice, după ce scuipă. Vedeţi, e muncă. Istoria face lucruri temeinice, îmi spun în gînd şi caut un poliţist să-i pîrăsc pe oamenii străzii. Mă plouă prea tare ca să caut.
