Cine râde și a doua oară râde mai bine

Maria Shehata e o comediantă londoneză venită din Los Angeles, care face glume pe seama faptului că-n SUA lumea credea că-i mexicană, deși familia ei e de fapt din Egipt. ”De ce ai presupus că sunt mexicană? Doar pentru că mă cheamă Maria, sunt minionă, am pielea mai închisă la culoare și un fund mare? Ce prostie! Te rog să mă lași în pace, să-mi termin burrito-ul.”

Mă rog, ideea e că-i știu glumele pe de rost, pentru că data trecută când am fost în Londra la un show de comedie, tot la ea am nimerit. Am crezut că, într-un oraș de nouă milioane de oameni, dacă merg aleatoriu la două spectacole de stand up comedy, sunt șanse aproape nule ca unul dintre cei trei comedianți de pe afiș să se repete. La cum am sfidat acum probabilitățile, probabil că ar trebui să joc și la Loto. Dar nu la 6 din 49 sau la Noroc, ci la acea categorie în care alegi la întâmplare trei comedianți și câștigi dacă unul dintre cei trei pe care i-ai ales era pe biletul tău și data trecută când ai jucat.

Un alt comediant (al treilea, nu cel care a deschis show-ul și care părea doar un bătrân plictisit, care-și omoară timpul între două plimbări prin parc) era Keith Fernan, un irlandez plin de energie, care-și ridica permanent pletele de pe frunte, ca un actor panicat că se lasă cortina peste el până să-și termine replica.

Ca irlandez care vede societatea engleză din exterior, avea un sfat pentru britanici: să-i lase în pace pe aristocrați și să nu mai protesteze împotriva vânătorii de vulpi. Pentru că aristocrații se plictisesc, iar atunci când nu vor mai putea vâna vulpi, vor vâna oameni săraci. Și după ce vor termina cu oamenii săraci, vor trece la cei din clasa mijlocie. ”A, vă credeți prea inteligenți ca să fiți vânați? Oare? Cică s-a deschis un Waitrose în pădure!” Și Fernan suflă cu putere într-un corn imaginar de vânătoare, după ce a invocat supermarket-ul preferat al middle class-ului britanic.

Dacă tragi linie, glumele nu erau nici mai bune, nici mai slabe decât la un show din București, doar că aici sala era mai goală și publicul mai blazat. Atât de blazat încât nici un heckler nu s-a trezit să strige glumeț la comedianții de pe scenă. Atunci când oamenii din rândul întâi erau întrebați cum îi cheamă sau cu ce se ocupă, răspunsurile erau scurte și fără înflorituri umoristice. Exista acolo o reținere aproape condescendentă față de comedianți.

Publicul n-avea nimic din haosul spontan, aproape de granița mârlăniei, din sălile românești. Oamenii stăteau disciplinat cu berea-n față și cu ochii la scenă, fără să vorbească între ei, să butoneze pe telefon sau măcar să se ridice și să meargă la toaletă. Părea aproape un spectacol de teatru, ceea ce e bine pentru comedianți, pentru că-s mai puține chestii în sală care să-i distragă, dar și trist pentru fenomen, care s-ar putea transforma în curând într-un snobism, o scenă pe care se vehiculează doar glume convenționale, la care vrei să fii văzut râzând. Asta în timp ce observațiile riscante, alea la care ne gândim cu toții, sunt în altă parte.