Zăpada mieilor ucide miei
dar pe islaz se gudură berbecii
de parcă oile-ar purta cercei
și ar dansa de dragul lor zevzecii.
Februarie a leșinat pe cîmp,
păianjenii-nviară-ntre ferestre,
pînă și eu, care-s bătrîn și tîmp,
m-aș însura c-o fată fără zestre,
să rîdă lumea, că la anii mei,
cînd urc în pod și moartea-mi fură scara,
mă mai gîndesc aiurea la femei
deși în stup a mai rămas doar ceara.
Păi bucură-te că mai ai și-atît,
cît pentru-o lumînare parfumată,
ca să visezi, dormind cu ea de gît,
cum s-a topit de dragul tău o fată.
Cîntec de dragoste la topitul lumînării
Zoom Cîntec de dragoste la topitul lumînării
Foarte frumos! Mă plimb și eu preț de o clipă, cam pe lîngă subiect (sau nu), zicînd ca Debbie Harry & Co:
Dreaming is free
În lumea asta nesfîrșită văd o lume
care s-a-nchis în ea definitiv:
e lumea celor care n-au un nume,
a celor ce iubesc aprig și furtiv.
Așa-i boierul care jinduiește
la fata fără zestre, dar curat.
E omul care speră din poveste
să afle ce și cum s-a întîmplat.
În zilele-astea, cînd, vai de noi, alt
carnagiu van se iscă-n lumea largă,
toți oamenii aceștia către-nalt
mai năzuiesc, dar și speră să-i șteargă
chiar Domnul nostru din măreața-I Carte –
căci visul lor trist și epuizat a stat
să se-ntremeze năucit de șoapte.
(Lumina lumii lor s-a-ntunecat.)
Viața li s-a dus însă-nainte,
din hăuri visul lor s-a re-nălțat.
Crezînd că mai au cîteva cuvinte,
s-au prăbușit și dînșii în păcat.
Și-atunci din Ceruri o voce de aur
le-a glăsuit împotriva uitării:
nu-i visul vostru, nu veți purta laur,
e visul munților, și e nădejdea mării.
Astfel, lumea cea mică-n lumea mare
e condamnată pentru totdeauna
la cazna perpetuă a visării,
fie că Soarele-i pe cer, ori Luna.
Cu toată stima, A. Mătiță
Nu suporți criticile,”maestre”?
Sunt tânăr, Doamnă, n-am părul des în cap,
De riduri și de bănci n-am cum să scap.
Chiar dacă timpul trece și m-așteaptă „gheara”,
Eu stau la bere-n centru și pierd toată seara.