Ciorapul Hertei Müller

Anul trecut, Herta Müller n-a putut veni la Festivalul de literatură și traduceri de la Iași. A trebuit să se opereze. Ghinion. Era capul de afiș al festivalului. A promis că vine sigur la ediția a doua. Vineri, era pe scena Teatrului Național, mică, subțire, îmbrăcată în negru. Fără fițe scriitoricești și mai ratînd cîte un cuvînt pe românește – asta i se întîmpla și înainte de a pleca din țară. La început, încordată și ușor stingherită. Le răspunde lui Ernest Wichner, scriitor, traducător, moderatorul întîlnirii, și lui Ion Vianu,celălalt invitat al serii, în propoziții și fraze scurte. Cînd simte că sala e cu ea, devine ceva mai comunicativă. Vine întrebarea de care nu scapă nici un autor, dacă ar fi putut trăi fără să scrie. (Chestia aia cu vocația și destinul, care-i face pe scriitori să devină patetici, ca avocații puși sub acuzare.) Ar fi putut! Și crede că ar fi fost aceeași. Dacă ar fi lucrat într-o fabrică de ciorapi ar fi vîrît în țesătura unui ciorap ceea ce simțea. N-o spune ca pe un banc, e cît se poate de serioasă. De cîte ori o mai fi răspuns la întrebarea asta? A mai folosit și povestea cu fabrica de ciorapi? N-are totuși aerul premiantei care a mai spus poezia asta. Nu e sigură. Așa își închipuie, că ar fi fost aceeași. Nu filosofează, nu spune, omniscientă, „Scriitorul face și drege”. Asta i s-a întîmplat ei, să fie scriitoare. A avut noroc că i s-a dat acest dar. Îi pare bine că muncește la cuvinte, nu la ciorapi, dar s-ar fi descurcat și într-o fabrică. A trecut prin experiența asta în țară, cînd a fost plantată într-o întreprindere, la reabilitare, după ce a tot fost interogată la Securitate. Cînd ești urmărită, îți dai seama cît ești de singură… Nu e singurătatea scriitorului, ci a omului hăituit care capătă, din cauza asta, o sensibilitate specială și devine tot mai suspicios cu ceilalți. Așa a fost, își amintește Herta Müller, din nou retractilă și cu vechea ei îndîrjire fragilă. Nu vrea să dovedească nimic. Dar și acum, cînd răspunde la întrebări, în regim de premiată cu Nobelul, aplaudată de lumea din public, în femeia asta mică și subțirică se trezește coșmarul interogatoriilor de care nu va scăpa niciodată și care transformă povestea cu ciorapul în obsesia încercării sale de a supraviețui într-o singurătate care continuă s-o urmărească.