Dacă, de la Piatra Neamț, o iei pe Bistrița la vale, urmînd traseul plutelor de odinioară care se transformau în cherestea la destinație, e foarte posibil să fii tentat să oprești măcar pentru o zi în Bacău, orașul moldovean în care puținii turiști existenți sînt oameni veniți în delegație.
Oarecum explicabil: oferta turistică băcăuană acum, în martie, mai ales în cursul săptămînii, nu e grozav de variată (în week-end, să zicem c-ar mai exista cîte un concert în Pub S4 sau Zebra Club și vreo piesă de teatru, la Bacovia, iar vara, niște bărci, la Insula de Agrement de pe lacul format de Bistrița): dacă nu ești încîntat de tematica puținelor muzee locale, în afară de a te plimba fără țintă pe bulevardul principal, tur-retur, de la statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare din sensul giratoriu adiacent Catedralei Ortodoxe la stadion, cu scurte escale în parcul Cancicov sau prin fața unor vitrine de magazin, prea multe n-ar fi de văzut/făcut. Atenție mare la traversarea bulevardului: traficul e surprinzător de agitat pentru un oraș cu economia în perfuzii; și cel rutier (bine, o parte dintre mașini sînt în tranzit), și cel aerian, pe care îl auzi, periodic, pe deasupra capului.
Să nu faci, însă, greșeala să crezi că avioanele alea aduc prea mulți călători străini. Aeroportul e, practic, o autogară pentru navetiștii Est-Vest din Bacău sau din județele limitrofe: singurii turiști autentici sînt logodnicii grizonanți ai moldovencelor sătule de sărăcie sau patronii moldovenilor plecați la muncă în Italia sau Spania (mai nou, Anglia), veniți într-un scurt concediu de curiozitate acasă la angajații lor din România, foști pălmași pe la combinatul de îngrășăminte Sofert, uzina de avioane URA, fabrica de hîrtie Letea. Starea economiei locale se vede cel mai clar în odată prosperul, acum muribundul magazin universal ultracentral Luceafărul, precursorul mall-urilor de astăzi: numai parterul și un etaj sînt deschise, iar vînzătoarele așteaptă plictisite închiderea, izolate prin niște raioane pustii; doar la subsol e ceva mai multă mișcare, în magazinul chinezesc cu prețuri corelate cu găuritele buzunare românești. Criza e ignorată senin de un restaurant ceva mai dichisit din centru: clasicul meniu al zilei, o ciorbă, un fel principal și un desert, varianta de cantină premium pentru slujbașii care-și mai permit încă să petreacă pauza de masă în oraș, costă 25 de lei (spre comparație, în buricul Bucureștiului, un meniu dintr-ăsta e maximum 18-20 de lei). Să mănînci un prînz la Bacău e, vorba reclamei, de neprețuit.
Dar, dacă ai ghinionul să plouă, nici măcar plimbarea asta nu mai poate fi trecută în program. O alternativă la starea albastră de stat în cameră și privit pe geam, ar fi o vizită la casa memorială George Bacovia. Însă, cu atîtea referințe deprimante la plumb și locuințe lacustre, e cumva același lucru.
15 vizualizări
