În complicatul prezent al pandemiei de COVID-19, cel al restricțiilor internaționale de circulație, anulării unor curse aeriene și declarării stării de urgență, pare ridicol să mai vorbim de turism. Dar, așa cum a făcut omenirea în momente și mai grele ale istoriei sale, să încercăm să ne continuăm viața normal, respectînd măsurile impuse de autorități, și să privim cu încredere spre viitorul, sperăm, cît mai apropiat, în care ne vom putea relua călătoriile spre destinațiile propuse în această pagină.
Dacă ajungi cumva prin Tunis, locurile care merită neapărat vizitate sînt cele două Cartagine, cartierele-muzeu ale capitalei tunisiene aflate în afara orașului, unul pe litoral, la o azvîrlitură de băț de mare, celălalt, undeva mai sus, pe o colină.
Da, sînt cel puțin două (spun cel puțin pentru că, dacă s-ar mai săpa prin zonă, sigur s-ar mai găsi și alte situri): ce-a mai rămas din cele mai mari terme construite în afara Romei și resturile Cartaginei originale, cea punică. Puțină istorie explicativă: legenda spune că orașul a fost fondat de regina feniciană Didona, în 814 î.Chr., după ce-a venit aici să cumpere un teritoriu de la regele local, care i-a propus în derîdere să-i dea în schimbul banilor săi atîta pămînt cît cuprinde o piele de bivol. Didona, fată isteață, a tăiat pielea în fîșii foarte subțiri și, cu ele legate cap la cap, a împrejmuit terenul situat strategic pe dealul Byrsa, de unde a început să ridice apoi Cartagina, care avea să devină capitala unui important imperiu maritim. Legendă, desigur: ca să cuprindă tot dealul, bivolul ăla ar fi trebuit, probabil, să aibă dimensiunile unei balene.
Cartaginezii, buni neguțători de piele, sclavi, bronz, dar și marinari pricepuți, au dus războaie pentru controlul navigației pe Mediterana, la concurență cu grecii și romanii. Pe cei mai mari adversari, romanii, i-au vizitat chiar acasă, conduși de celebrul lor general Hannibal, care, după ce-a traversat marea și Alpii cu vreo 90.000 de soldați și 37 de elefanți, a bătut la porțile bine închise ale Romei. Romanii, foarte pricepuți la confruntările terestre, dar cam habarnamiști la cele pe mare, n-au ripostat în deplasare decît după capturarea unui vas cartaginez, pe care au reușit să-l multiplice într-o flotă cu care au traversat mai tîrziu Mediterana, întorcîndu-le vizita. După ultimul război punic, cel din 146 î.Chr., romanii au cucerit definitiv Cartagina, pe care au distrus-o aproape complet și, pe locul arat, în loc de agricultură, au făcut un alt oraș: Cartagina romană, capitala provinciei Africa.
Noi am început prin a intra mai întîi la termele antonine, sit protejat de UNESCO. Ruinele principale relativ bine conservate de pe țărmul Mediteranei (pînă să ajungi la ele, o să dai și de un cimitir punic) sînt cele ale băilor romane, termele construite pe timpul împăratului roman Antonius Pius, alimentate de un apeduct, un fel de autostradă a apei în pantă, la mare înălțime, care, de la captarea apei pînă la cisterne, avea cam 132 de kilometri. Singura coloană de rezistență, restaurată ca să dea ideea de gabarit (cupola termelor atingea vreo 30 de metri înălțime), e aproape la același nivel cu reședința președintelui tunisian care domină zona de pe faleza învecinată.
Drumul de la termele antonine pînă la Cartagina punică, transformată azi în Karthago Museum, trece și pe lîngă fostul port militar antic cu o capacitate maximă de 220 de corăbii la canalul spre mare lat de 150 de metri. Intrarea la Karthago Museum se face prin dreapta catedralei construite prin secolul al XVIII-lea, în memoria regelui francez Ludovic al IX-lea, misionarul venit să-i convertească pe tunisieni la creștinism în 1270. Din Cartagina originală au mai rămas doar niște resturi de ziduri împrăștiate pe dealul Byrsa. Alături, în spatele catedralei și în prelungirea clădirii muzeului, o să mai vezi cîteva statuete în togă decapitate de vandali și un sarcofag în care se presupune că s-ar fi odihnit Ludovic, pînă l-au mutat francezii înapoi acasă, cînd au colonizat Tunisia.
