În ultima zi din ianuarie, pe o vreme urîtă ca o cotoroanță andaluză care și-a descărcat toate hachițele în vîntul puternic și norii foarte joși, vizita de Gibraltar a fost doar o escală de cîteva ore pe traseul Cadiz-Malaga.
Oricît de neprielnice ar fi condițiile meteo și orice alte planuri de călătorie ai avea, nu se poate să treci prin extremitatea sudică a Peninsulei Iberice fără să te oprești nițel și la capătul lumii. Cel din legenda lui Hercule, care, în munca a zecea, a despărțit pămîntul, plantînd unul dintre piloanele proiectului în Europa, iar pe celălalt, peste vreo 20 de kilometri de apă, în Africa. Pilonul nordic al acestui mit antic ar fi stînca Gibraltarului, care domină brutal peisajul și care, în punctul cel mai înalt, are o diferență de nivel față de marea de dedesubt de 426 de metri. Loc superstrategic pentru controlul traficului prin strîmtoarea dintre Atlantic și Mediterana, devenit bază navală/aeriană militară cu zone interzise accesului civililor și teritoriu autonom al Coroanei britanice, Stînca cu 140 de peșteri și labirint de tuneluri săpate în calcare jurasice, folosite cu succes ca sistem de apărare împotriva atacatorilor de pe pămînt sau apă, se vede de departe din orice mijloc de transport, rutier, maritim sau aerian, te-ai apropia de ea.
Din mica autogară a orășelului spaniol La Línea de la Concepción nu faci mai mult de cinci minute, cu pasul, pînă la ghișeul funcționarului în uniformă care și-aruncă o privire plictisită pe figura din pașaport, făcînd semn cu mîna că poți să-ți continui drumul. Dacă ai norocul să ți se dea voie: după trecerea prin punctul vamal dintre UE și UK, pe Winston Churchill Avenue fac coadă, în fața barierelor cu semafor înțepenit pe roșu, și mașinile, și pietonii. La intersecția cu decolarea sau aterizarea avioanelor. Cînd, în sfîrșit, se face verde, traversezi, odată cu bulevardul, pistele aeroportului și, cu ochii cînd pe fortificațiile Moorish Castle, din stînga sus, cînd spre stadionul pe care se dispută meciurile de fotbal ale cartierului și ale Naționalei, îți faci intrarea oficială, pe lîngă monumentul Gibraltar – cradle of history, în orășelul-stat cu castel și cheie pe blazon al celor vreo 30.000 de locuitori înghesuiți pe limba de uscat de sub versantul vestic al Stîncii.
De la graniță mai ai doar cîteva sute de metri, prin zona cvasi-rurală cu cocoși foarte sonori a zidurilor groase de cetate, pînă în Casemates Square, piața cu terase, pub-uri, restaurante și birou de informare turistică. De aici începe artera principală a centrului, pietonala magazinelor cu suveniruri și prețuri în lire, la capătul căreia o să întîlnești, pe lîngă binecunoscutele cutii poștale ale Royal Mail și cabinele telefonice roșii, clădirea Guvernatorului. Să trăiți, Mister Governor,God save the Queen. Sorry, the King.
Dincolo de pietonală, dacă insiști să ții înainte trotuarul traficului intens (deși teritoriu britanic, pe străzile predominant paralele cu danele portului și linia țărmului se circulă ca pe restul continentului, pe partea dreaptă), pe sub Southport Gate, poarta cu tunuri împrăștiate peste tot ca elemente de decor urban, și pe lîngă Trafalgar Cemetary, destinația finală a combatanților măreței victorii a amiralului Nelson din octombrie 1805, o să ajungi și la stația de telecabină spre vîrful stîncii (19 lire, dus-întors). Din păcate, ascensiunea pe creastă rămîne pe o cu totul altă dată, pentru că timpul alocat nu permite mai mult de o plimbare prin La Alameda Gardens, grădina botanică alăturată, care, din 1816, ocupă coasta de deal de sub clădirea albă, Art Déco, a hotelului The Rock, locul faimoasei căsătorii dintre John Lennon și Yoko Ono. Șase hectare de spații verzi și alei în pantă sau cu multiple trepte, printre palmieri, cactuși, copaci-dragon importați din Canare, pini, măslini și tufe mov de Boungainvillea, în care s-a găsit loc și pentru mica grădină zoologică (din păcate, închisă în ziua aia) ce poate fi oricînd casă pentru celebrii macaci locali care zburdă liberi ceva mai sus.
Coborît nițel și în portul cu iahturi Queensway Quay Marina, o să întinzi pasul înapoi spre pista aeroportului și ieșirea din țară, grăbit de scurgerea ultimelor fire de nisip în clepsidra city broke-ului de Gibraltar. Trebuie să-ți iei o marjă de timp suficientă, pentru că nu știi cît o să stai blocat la semafor: așteptînd să treacă avionul de Londra, s-ar putea să ratezi autobuzul de Malaga.
1 comentariu