Clanțănind din dinți cu tigrii lui Arkan

Timp de peste zece ani, între 1990 și 2001, Serbia a luptat cu cinci din fostele republici iugoslave și cu primele unsprezece puteri militare din NATO, dar arată ca și cum ar fi întreținut relații economice cu toți acești adversari. Curată, civilizată și aerisită, populată cu un neam înalt, războinic și, pe timp de pace, amabil, această țară de mărimea Ardealului e o sinteză între pasărea Phoenix și coșmarul lui Tito. În Serbia vezi culori vii și zîmbete largi, cîmpii arate și cultivate, case îngrijite, trotuare largi, cafenele cochete, veterani dînd ordine ospătarilor și prețuri de trei ori mai mici ca la Taverna Sîrbului din Sinaia. Drumurile sînt atît de netede și largi, încît ești îndreptățit să presupui că asfaltatorii lor sînt îngropați pe margine. Nimic nu e mai liniștitor decît să străbați Serbia într-o zi însorită de iarnă, cînd pe șosea ești doar tu și cadavrul unui bursuc strivit de o basculantă lîngă localitatea Mladenovac. Ce dealuri, ce cer, ce păsărele, ce păduri! Of, dacă n-ar fi o ceață ca în străfundul vulcanului Etna, m-aș putea bucura de toate aceste minunății.

Aburul a învăluit țara lui Miloșevici în plină zi, ca și cînd Sandu Cocoșatul și grătarul lui de mici ar fi fost multiplicați cu un milion. De jur împrejur e beznă. Nici în mintea deputatului PSD Cristian Rizea întunericul nu e mai deplin. Farurile abia răzbat la un metru în fața mașinii. În termenii războiului iugoslav, e o atmosferă propice ambuscadelor. Satele par epurate, prizonierii așezați în gropi comune și mă aștept, dintr-o clipă în alta, să aud zgomotul șenilelor de tanc. Tăcerea e atît de rău prevestitoare, încît închid radioul ca să nu mă dea de gol. Nici faza mare nu are curaj să se îndepărteze mai mult de doi metri.

Ies din Zajecar cu sentimentul că las în urmă un cimitir și pornesc spre granița cu Bulgaria. Cu ajutorul ceții nimeresc gropile cu ușurința unui prost. Par gropi de obuze și încep să înțeleg de ce nimeni n-a avut curaj să asfalteze pe aici. Deodată, ca în Turgheniev, îmi sare în față un cîine de vînătoare. E un setter englez care pare picat dintr-o ecranizare după Jane Austen, cu Kate Winslet în rolul lui Lizzy. Frînez cît să-i salvez potăii viața și, cu ocazia asta, constat că am salvat-o și pe a mea: la doi pași de portieră e unul din tigrii lui Arkan, îmbrăcat în haine de camuflaj, cu cartușieră peste veston și cu o armă la subraț. Îl văd doar o secundă, dar îmi ajunge. E cu un cap mai înalt decît cel mai înalt om văzut de mine vreodată și răsuflu ușurat că nu sînt kosovar sau bosniac.

Ajung la granița sîrbească. În bezna albă se întrevede silueta unei clădiri – zic eu –, dar poate fi foarte bine a unei cazemate sau a monstrului Kraken. E mai pustiu ca pe sateliții naturali ai lui Neptun. Nimic nu mișcă, nimic nu se aude. Ceața învăluie totul ca o propunere de epitaf. Opresc motorul și cobor geamul, cuprins de fatalismul lui Bilbo Baggins cînd înainta în văgăuna lui Smaug.

"Dobărden", aud în spatele meu. Ridic preventiv mîinile sus și las traducerea pe mai tîrziu. Vameșul pare fratele vînătorului de mai devreme, dacă nu cumva o fi chiar el și s-o fi schimbat între timp. Are la brîu un pistol cu care ar fi putut bombarda Sarajevo de unul singur și o baionetă care i s-ar fi părut mare și lui Ginghis Han. În timp ce îi dau actele calculez cît i-ar lua să mă împuște, să mă îngroape la o sută de metri în cîmp și să fumeze relaxat o țigară: nu mai mult de un minut. Sîrbul dispare cu actele mele în cazemată, după ce s-a asigurat că am portbagajul plin cu tot ceea ce ar putea fi vîndut rapid după dispariția cadavrului.

Dar în vamă apare o mașină, apoi alta. Din ele coboară oameni. Oameni! Nici Robinson Crusoe nu cred să se fi bucurat mai tare la vederea lui Vineri. Simt că viața își recapătă sensul doar pentru a și-l pierde cît ai zice "pește" – un cuvînt foarte potrivit, de altfel, pentru a descrie cei trei malaci cu look de proxeneți care năvălesc cu un aer familiar în cabina vameșului terminator. Sînt, de bună seamă, complici, și le va fi mai ușor să șteargă urmele, acum, că sînt patru.

În fine, sîrbii, tigrii lui Arkan sau cine vor fi fost ei, au studiat documentele mele un ceas, în timp ce eu, împresurat de negură și de gînduri finale, îmi treceam în revistă eșecurile și regretele. Astăzi, cînd sînt întreg și la patru sute de kilometri depărtare, înțeleg că oamenii și-au văzut de afacerile lor, au pus la cale ce au avut de pus, ba poate au făcut și un pocheraș. La un moment dat, cînd și-au amintit de mine, au trimis vameșul paramilitar să-mi dea actele. "Sorry, not many tourists in Zajecar." Apoi m-a lăsat în viață și mi-a zîmbit așa cum numai sîrbii și tigrii știu să zîmbească.