Cu un ciudat simț al simetriei, urmărind cu încăpățânare o simbolistică bleagă, procurorii i-au prezentat lui Liviu Dragnea dosarul de urmărire penală taman la un an de zile de la referendumul pentru suspendarea lui Traian Băsescu. Probabil, în camera în care fac ei ședințe de furtună în creier s-a destupat o șampanie, iar colectivul s-a felicitat călduros: “Bravo, ce idee mișto am avut noi, niște procurori străluciți, să corelăm prezentarea dosarului cu sărbătorirea eșecului la referendum!”. După care s-au repezit la căsuțele de e-mail, să vadă dacă și stăpânirea este de aceeași părere, dacă le observă eforturile și dacă apreciază simbolistica.
Dacă USL-ul n-ar fi fost alcătuită dintr-o mare adunătură de împiedicați plini de bube-n cap, probabil că 29 iulie n-ar fi fost decât Ziua Imnului, prilej de sărbătoare discretă pentru oficialități și cam atât. Dar nu este doar atât. Mulți ani de-acum înainte ne vom aminti că 29 iulie ar fi putut fi ziua în care aveam șansa istorică de a scăpa cu doi ani mai devreme de Traian Băsescu, rostogolindu-l pe scara putrezită care duce spre clinica de dezalcoolizare a istoriei. Ne vom aminti asta, vom mai număra în minte fabulosul scor de peste șapte milioane de voturi favorabile alungării președintelui și vom scrâșni din dinți, uitându-ne cum, nestriviți strămoșește, prin apăsarea piciorului pe ceafa năpârcoasă, consilierii prezidențiali reuniți în clubul ăla de frecții și bune maniere, pe nume Mișcarea Populară, cer condamnarea celor care au pus la cale “lovitura de stat” de anul trecut.
Acordul de coabitare semnat după alegerile de anul trecut pare, pe 29 iulie mai mult decât oricând, o suculentă flegmă pe obrazul tuturor celor care au votat acum un an pentru plecarea lui Băsescu și a tuturor celor care-l slujesc. În spatele acelui acord, scris pe foi smulse dintr-o lucrare de doctorat deloc originală, se pitulează ființe precum Lăzăroiu, care vorbesc acum despre o fraudă electorală de trei milioane de voturi. Acum un an, Daniel Morar și Monica Macovei nu îndrăzneau să ducă minciuna mai departe de două milioane de voturi. Parchetul, în competența-i nemăsurată, a reușit să prezinte doar puțin peste 50.000 de voturi multiple, cu 2.950.000 mai puține decât vede Lăzăroiu prin prafurile de pe masa lui de lucru, cu 1.950.000 mai puține decât vede cuplul Morar-Macovei.
Coabitarea, însă, îl împiedică pe premier să aibă un punct de vedere ferm la adresa dosarului întocmit celui care i-a fost, până nu demult, om de încredere. Coabitarea îi împiedică pe Victor Ponta și Crin Antonescu să iasă zilele astea la televizor și să își ceară scuze pentru modul în care și-au bătut joc de singurul moment de speranță autentică din ultimii 16 ani, de la votarea CDR și a lui Constantinescu încoace. Pentru ei lucrurile astea au trecut, pentru noi, nu.
Asigurat de acordul de coabitare, Victor Ponta stă liniștit. Totuși, fiorii ăia reci pe care-i simte de luni dimineață pe șira spinării nu-s semn bun. Nu, ei nu vin dinspre Parchet, dar ar trebui să-l înspăimânte mai tare, căci sunt răsuflarea disperată a morților din Teleorman, a căror părere n-o fi fost luată în considerare la referendumul de anul trecut, dar va cântări greu la votul de la un viitor congres agitat al PSD.
