A revenit pe ecrane Clone High. 21 de ani după sezonul de debut (care s-a dovedit atunci a fi, temporar, și ultimul), difuzat pe MTV, un fel de YouTube muzical al vremii în care decideau alții cam la ce-ar trebui să te uiți tu. Precizare necesară pentru cititorii tineri și foarte tineri, segmentul teoretic de audiență al serialului animat creat cu ei și pentru ei, care n-au prins timpurile în care Spotify era o colecție de casete audio sau CD-uri de pe care puneai la ascultat piese, manual, cu comandă vocală către tine însuți. Precizare, de altfel, inutilă, pentru că rîndurile astea n-or să ajungă, probabil, niciodată la ei: judecînd după rezultatele de la examenele de capacitate sau Bac, aparent, foarte puțini puberi și adolescenți mai știu cum se citește o revistă, pe hîrtie sau nu.
Închizînd o paranteză explicativă amară, dar realistă, și revenind la serial, premisa pilotului era simplă: în anii ’80, într-un experiment militar ultrasecret, cîțiva specialiști angajați de guvernul SUA reușeau să cloneze niște personalități istorice, care, la începutul mileniului, ajunseseră la liceu. Colegi în aceeași clasă se nimereau astfel Abraham Lincoln, Cleopatra, Ioana d’Arc, Gandhi, JFK și alte special guest stars, cum se spune, cu apariții episodice, Gingis Han, Van Gogh, Marie Curie. Cu ce găselniță vine sezonul doi? După criogenarea personajelor, odată cu anularea serialului de acum douăzeci de ani, a urmat decongelarea lor, în anul de grație 2023, fază a proiectului care-și propune să înlocuiască liderii lumii actuale cu clonele trecutului.
Clone High 2 continuă aventurile desenate ale liceenilor cópii ale unor vedete istorice, cu accent pe ce s-a schimbat la generațiile de adolescenți în intervalul acestor două decenii, dar n-o face deloc bine. Dialogurile și-au diminuat creativitatea și incisivitatea, satira s-a tocit, umorul s-a pierdut pe drum. Libertățile de exprimare de acum douăzeci de ani nu mai sînt permise azi. De la melodramele adolescentine pe teme oricînd actuale (dragoste, prietenie, nevoia de popularitate la școală), ironizate într-un mod inteligent, s-a trecut la un comentariu social neamuzant cu mesaje moderne de incluziune și reparație morală pentru diverși minoritari, gen LGBTQ+, cu grijă să nu fie nimeni ofensat cumva, conform noilor valori și principii ale prezentului – un drum pe care creatorii l-au parcurs numai la vale.
Ce-i dezamăgitor, pentru cei care-și mai amintesc originalul, e că scenariul noului Clone High a ratat imensul potențial comic al unei idei foarte puțin exploatate, introducînd în poveste personaje obscure, șterse, irelevante ca Frida Kahlo, Harriet Tubman sau Confucius, și renunțînd la cel mai interesant dintre ele, Gandhi, care a rămas înghețat, din motive politically correct-e. Ce ocazie pierdută de a rîde copios… Imaginați-vă ce s-ar fi întîmplat dacă, de exemplu, liceenii Hitler și Stalin ar fi fost colegi de bancă.
Clone High, 2002; 2023-, tentativă de satiră animată complet eșuată, creat de Phil Lord, Christopher Miller și Bill Lawrence, zece episoade de 24-27 de minute, difuzat de HBO Max.
