Puțin i-a lipsit lui Grigore Lăcusteanu, maior în armata Țării Romînești, să fie omorît la revoluția din 1848. Îi puseseră gînd rău răsculații din București, care voiau să-l linșeze, dar și guvernul provizoriu îl băgase pe lista neagră, a celor care ar fi trebuit executați după o judecată sumară. L-a salvat un amestec de noroc chior, de corupție generalizată, plus relațiile lui personale și de rudenie cu revoluționarii din armată. Deși viitorul memorialist a știut să-și scape pielea în timpul marii zurbale de la București, ajutat chiar de unii dintre revoluționari, asta nu l-a împiedicat ca mai tîrziu să-și scoată pîrleala pentru ceea ce a pătimit în calitate de apărător al ordinii și al Regulamentului Organic. În Amintirile sale, Grigore Lăcusteanu nu-i scoate pe pașoptiști din „vagabonți” și trădători puși pe căpătuială. Pentru el, liberalii sînt vinovați de tot ceea ce se întîmplă rău în țară. Ei și ciocoii lor au ridicat sărăcimea și neamurile proaste, vrînd să-i ruineze pe boieri și pe oamenii cu avere. Viitorul țărei i se pare sumbru colonelului, din cauza „roșilor”. Nu-l îmbunează nici funcțiile, nici onorurile primite după ce se retrage din armată, ca tînăr pensionar. E convins că patria se duce de rîpă din pricina „demoralizațiunii” și, hotărît lucru, fiindcă persoane merituoase ca el nu mai fac parte din cercurile Puterii.
Lăcusteanu a propășit ca om al rușilor, datorită cărora, la 17 ani neîmpliniți, a devenit cel mai tînăr ofițer din nou înființata armată a Țării Românești. A avut grijă însă să se pună bine, mai tîrziu, și cu turcii, și a tras sfori cu dibăcie, ca să aibă mereu ușă deschisă la vodă, indiferent cine ar fi fost acela. „Prințipurile” cu care el se laudă sînt ale unui boier de categoria a doua, care alege cariera armelor pentru a se ridica în „soțietate” cu ajutorul gradelor militare. Pătruns de propria lui importanță, lui Lăcusteanu i se par cum nu se poate mai firești proptelele de care se bucură încă din fragedă tinerețe. Astea sînt recunoașteri ale meritelor sale. Cînd vede însă că și alții sînt ridicați în grad tot prin pile, îl apucă stenahoria și-l opărește grija că se afundă țara în corupție. Tot ce face el e bine și explicabil chiar și atunci cînd se dedă la șolticării. Se descurcă și el ca tot românul aflat sub vremi, se justifică Lăcusteanu în fața unui general rus care-l prinde cu minciuna. Încîntat de diplomația lui patriotică, bravul polcovnic folosește același argument și pentru posteritate. După revoluție, cînd îl trimit turcii să-i aresteze pe „vagabonți”, dîndu-i o listă lungă, Lăcusteanu vede pe hîrtie numele cîtorva veri de-ai săi. I se face milă de ei: cum să-i smulgă din brațele familiei și să-și îndurereze rubedeniile? Îl trimite pe altul să-i lege. Dacă vede că membrii guvernului provizoriu și „camarila lor” fug din țară ca să nu-i belească turcii, Lăcusteanu îi acuză de lipsă de bărbăție. El însuși însă fugise din București, nu cu mult timp înainte, ca să nu-i facă de petrecanie trădătorii, cît au fost la putere. În sfîrșit, cînd i se pare că, la sfaturile vagabonților, domnitorul e chitit să nu-l ridice la gradul de polcovnic, prințipialul Lăcusteanu se duce la consulul rusesc și i se plînge că-l persecută vodă. Consulul intervine și vodă semnează, la moment, avansarea merituosului protejat al rușilor.
Cu nemărginitul lui umor involuntar, colonelul pare, bucățică ruptă, un personaj de-ale lui Caragiale, moralist ca Trahanache și patriot ca Rică Venturiano, doar că cei doi sînt continuatori ai liberalilor pașoptiști, patrioți, în timp ce Lăcusteanu e de partea reacțiunii patriotice.
Amintirile colonelului Lăcusteanu, Editura Polirom, 2015.
