"Cine conduce România?" pare o întrebare prostească, dar răspunsul e la fel de complicat ca demonstrația conjecturii Poincaré. Sînt, totuși, pe ici, pe colo, mici indicii care pot explica de ce această țară frumoasă și bogată a intrat în posesia structurilor militarizate, de ce generalii fostei Securități au averi mai mari ca David Beckham și de ce cabala militaro-politică deține un control medieval asupra resurselor economice și destinului istoric al României.
În 1994, cînd mersul spre democrație se arăta a fi ireversibil, țara noastră a trebuit să se alinieze unor norme ale lumii civilizate, ratificînd Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Parlamentul controlat de Adrian Năstase la Camera Deputaților și de Ion Solcanu la Senat a adoptat, în luna mai, legea 30/1994, care recunoștea drepturile și libertățile omului din convenția internațională și accepta toate protocoalele adiționale la această convenție. Numai că, la articolul 5, legea 30/1994 prevedea o excepție de la aceste drepturi și libertăți, menținînd, pentru sistemul disciplinar militar, arestul. Arestul e o formă a privării de libertate, prevăzută de decretul 976 din 1968, semnat de Ceaușescu. Prin urmare, statul lui Ion Iliescu, Virgil Măgureanu și Vasile Ionel avea nevoie să mențină o presiune asupra Armatei, Internelor, SRI și asupra celorlalte structuri militare care contribuiau, sub comandă politică, la captura maselor, a puterii politice și a economiei. În 1995, prin legea 80, regimul neocomunist transformă arestul în consemnare, care extinde, de fapt, privarea de libertate și la domiciliul pedepsitului. Aceste pîrghii asupra corpului militar s-au strecurat pe sub nasul Convenției Democrate și al lui Emil Constantinescu, care au intrat cu naivitate în toate capcanele întinse de Securitate. La zece ani de la păstrarea arestului, cînd, conform normelor de drept internațional, excepția cerută de România înceta să mai fie valabilă, legea 345/2004 a retras rezerva formulată în 1994. Militarii erau, teoretic, eliberați de presiunea sistemului prin privare de libertate, dar, în realitate, arestul și consemnarea au fost aplicate în continuare. În zeci de cazuri, între 2004 și 2011, șefi din Armată, MI și servicii și-au privat de libertate subordonații incomozi, în mod ilegal, invocînd regulamente de disciplină interioară care nu izvorau din lege. Aceste fapte s-au petrecut într-o țară membră a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. Pare un amănunt minor, dar e, de fapt, o viclenie adîncă și periculoasă, care explică – fie și cîțiva centimetri – complexa operațiune prin care poporul și idealurile lui au căzut în nesfîrșita captivitate a prostului.
21 de vizualizări
