O trezesc pe Efimiţa nişte împuşcături, amestecate cu niscai chiote. Sare din pat. Cine e? fuge la uşă: e-ncuiată, încearcă şi fereastra. Se-aşază pe-un scaun. Îşi face cruce şi-şi zice că poate-o fi visat. Se întoarce în aşternut. Iar chiote şi detunături, parcă mai multe. Cucoana la fel, dar acum aprinde lampa, inspectează încăperea, se uită şi pe sub paturi. Nimic! Se vîră, cam îndoită, sub plapumă, după ce stinge lampa. Încă o salvă, mai aproape, chiote şi strigăte. Efimiţa se precipită din pat, înlemneşte de frică. Cînd aude iarăşi împuşcăturile şi chiotele se repede la Leonida să-l trezească.
El buimac, ea înspăimîntată: Revuluţie! Bătălie mare, Leonido! Dumnealui o linişteşte şi-i explică de unde i se trage. De la convorbirea lor despre politică, şi cum e ea nevricoasă… Efimiţa protestează: deşteaptă e ea acuma! Miţule, asta dumneata ştii… De se indispune cucoana. Leonida o ia metodic. O fi revoluţie, dar nu e voie de la poliţie să se descarce focuri în oraş. Şi trece la argumentul forte: cîte n-a citit el din astea . Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă. Efimiţa se lasă convinsă şi se întorc în paturile lor. Iarăşi chiote, salve şi strigăte. Sar amîndoi în mijlocul încăperii. Cucoana: e idee, Leonido? E fandacsie, bobocule? E ipohondrie, soro?! El decretează că e primejdie mare. Totuşi ce să fie? Revuluţie, susţine Efimiţa. Dumnealui oscilează: revuluţie ca revuluţie, da nu i-a spus că nu e voie de la poliţie să dai focuri în oraş? Afară, mai rău. Femeia, pragmatică: Voie, ne-voie, auzi? Leonida tremură, dar mai încearcă un argument: aude, dar nu se poa să fie revuluţie, că ai noştri sînt la putere, aşa că n-are cine s-o facă. Îşi ia ziarul să vază ştirile. Şi se cutremură: nu-i revuluţie, e reacţiune. Căci la gazetă scrie că opoziţia stă la pîndă, cu poftele ei antinaţionale. Naţiune fii deşteaptă! îndeamnă foaia. Şi noi dormim, domnule, remarcă dumnealui. Îl taie un gînd: Reacţionarii îl ştiu de republican, că e cu naţiunea. Golesc amîndoi dulapul în două boccele. Leonida e chitit să ajungă la Ploieşti, unde nu-i e frică. E între ai lui, republicani toţi, săracii! Efimiţa, numai urechi: vin zavragiii! Şi cum sînt eu deocheat, se lamentează Leonida, drept aicea vin, să ne dărîme casa. Bătăi în uşă, în timp ce zgomotele se îndepărtează. Voce de femeie: Coniţă! Deschid ei după ce se conving că e slujnica. A fost chef mare la băcanul din colţ, îi anunţă femeia. Acu s-a spart petrecerea, cîţiva se duceau pe-aici acasă, pe două cărări. Nae Ipingescu, ipistatul, frînt de beat, chiuia şi trăgea la pistoale. Că a fost lăsata-secului. Efimiţei i-a venit chef de glumă: A fost lăsata, secule! Leonida îşi regăseşte aplombul şi-i aminteşte de vorba lui cu ipohondria. Cucoana nu se lasă: Dar cu pistoalele cum rămîne? Nu zicea el că nu e voie de la poliţie? Leonida nu se pierde. Nu vedea dumneaei că fusese chiar poliţia în persoană? Efimiţa se lasă din nou cuprinsă de admiraţie: Apoi cum le ştia dumnealui, bobocul, pe toate, mai rar cineva!
Azi, în Bucureşti, viteazul Leonida ar sta mai tot timpul cu calabalîcul la uşă.Căci se trage des cu pistolul. Şi n-o face numai poliţia. Fiindcă nu mai ajungie să ai bluji şi jacî, ca moldoveanul din banc. Ca să ieşi pe centru îţi trebuie şi pistol.
