Corectitudinea politică nu doar că-i sperie pe mulți, dar îi și încurcă. În primul rând, pentru că pare doar o denumire mai lungă și mai sofisticată pentru simpla corectitudine. Spui că vrei să fii corect politic pentru că nu vrei să pari un simplu naiv care ține la echitate. Parcă ai vrea să dai o anvergură mai amplă încercării tale de a fi drept și corect.
Apoi, mai există și impresia că acest concept de corectitudine politică are legătură cu partidele și cu lupta lor pentru putere. Că e o chestiune politică în sensul în care Voiculescu spune despre condamnarea sa că e una politică. Pare, de aceea, că persoanele care țin la corectitudinea politică vor să se coboare în mocirla rivalității dintre partide, păstrând totuși o echidistanță demnă față de ele. Exemplu de folosire greșită în acest sens: ”Magistrații ar trebui să fie corecți politic și să condamne de la toate partidele”. Nu cred că a spus cineva chestia asta, dar nu m-ar mira să o declare la un moment dat un invitat mai snob de la Antena 3 sau Realitatea TV.
De aceea, am alcătuit o scurtă listă de lucruri pe care trebuie să le știm despre spectrul înspăimântător al corectitudinii politice înainte să mai folosim greșit această sintagmă.
1. Există un sens mai amplu al politicului decât cel referitor la lupta dintre partide
Politicul este asociat, în general, cu lupta dintre partide, iar când vorbim de partide ne gândim, de obicei, la partidele mari, care sunt fie de centru-stânga, fie de centru-dreapta. De fapt, nici nu contează prea mult, pentru că măsurile pe care le iau, odată ajunse la putere, sunt cam aceleași. Ar fi greu ca lucrurile să stea altfel, din moment ce aceiași oameni le finanțează, mai mult sau mai puțin legal, activitatea. În plus, în cazul țărilor europene, autonomia guvernelor politice este destul de restrânsă, deoarece, indiferent care ar fi orientarea lor, trebuie să implementeze aceleași decizii luate la Bruxelles.
Așa am ajuns să avem o înțelegere foarte particulară și limitată a politicului. În cel mai rău caz, politica se ocupă de răfuiala unor corupți. În cel mai bun caz, de o birocrație anostă și uniformă care nu prea ne interesează.
De fapt, politicul e un element mult mai concret, care intră, neobservat, în viața noastră privată. Politicul privește raporturile de forțe dintre bogați și săraci, relațiile dintre etnii, războiul sexelor și chiar împărțirea, între soț și soție, a treburilor gospodărești. Despre astfel de probleme trebuia să fie politica, doar că partidele mari și-au uniformizat programele și s-au înghesuit la centrul eșichierului, scârbind sau plictisind populația cu activitatea lor.
2. Corectitudinea politică e folosită în special de detractorii ei, în sens peiorativ
Pare nefiresc să consideri incorectitudinea politică o virtute. În fond, e vorba de corectitudine. De ce-ar fi greșit să fii corect?
Există, însă, o ironie a corectitudinii. E OK să fii corect, dar să ții la corectitudine cu prețul ignorării unor sentimente umane și a unor practici încetățenite e ușor înspăimântător. Ține de exigența unor oameni cu care nu vrem să avem de-a face.
Corectitudinea politică se referea, inițial, la respectarea încăpățânată și strictă a liniei Partidului Comunist. A ajuns, cu timpul, să fie un termen folosit ironic pentru un atașament prea puternic față de idealul egalității sociale. Mai ales adversarii acestui concept folosesc sintagma ”corectitudine politică”. Apărătorii lui spun că e vorba de ceva mult mai simplu: de folosirea unui limbaj care nu perpetuează niște forme tâmpite de opresiune socială.
3. Paradoxal, reprezintă visul libertarian al libertății de expresie
Să atragi atenția asupra unor derapaje care țin de corectitudinea politică nu e cenzură. E combaterea discursului cu un alt discurs. Orice adversar al puterii statului și al încercării acestuia de a reglementa exprimarea ar trebui să fie recunoscător că există doar obsesia corectitudinii politice, nu și cenzura unui guvern represiv. Tema corectitudinii politice a căpătat amploare în SUA, acolo unde Primul Amendament apără de cenzură o gamă largă de insulte rasiale. Societatea și-a creat însă anticorpii ei, printr-o grijă, manifestată informal, pentru exprimare și limbajul discriminator.
În Europa, unde există legi care limitează exprimarea când vine vorba de discriminare rasială, etnică sau pe baza orientării sexuale, obsesia corectitudinii politice e mult mai firavă.
4. Românii sunt, fără să știe, fanii corectitudinii politice
Mereu când apar în Occident știri sau emisiuni TV care-i prezintă într-o lumină nefevorabilă pe români, există la noi un val puternic de indignare. De multe ori, nici măcar nu-i vorba de insulte evidente, ci de elemente mărunte, care ne deranjează, ca popor. Evident că motorul acestor reacții e tot lupta antidiscriminare. Intelectualii de dreapta de la noi nu fac însă legătura dintre indignarea lor și tema antipatică a corectitudinii politice. Probabil că, pentru ei, chiar le suntem superiori celorlalte popoare, iar toate poveștile alea cu daci sunt adevărate.
