Coșmarurile care ne bîntuie ziua

Dacă mai țineți minte, în izolarea din timpul pandemiei, ziua era mai greu de suportat decît noaptea. Cu programul obișnuit dat peste cap, cu senzația tot mai sîcîitoare că lumea s-a schimbat și că tu însuți ești altfel decît te știai, în perioada aceea tot mai neliniștitoare mulți s-au înstrăinat de cei din jur, fiindcă nu mai izbuteau să comunice cu ei și au constatat chiar și despre ei înșiși că nu erau ceea ce se obișnuiseră să creadă că sînt. Despre o familie de americani care traversează zilele insuportabile ale acelei perioade scrie Michael Cunningham în romanul ăsta. Și o face cu un talent eclatant.

De fapt, povestea începe ceva mai devreme, de la rădăcinile lucrurilor care urmează să se întîmple în carte. Sau cum spune motto-ul din Ana Ahmatova: „Înălțîndu-se din trecut, umbra mea / Vine tăcută să mă întîmpine“. Pe măsură ce își fac apariția, personajele lui Cunningham își dezvăluie nemulțumiri mai vechi sau chestii care trebuie rezolvate din categoria celor cărora tot amîni să le dai de cap. Inși oarecare care trăiesc mulțumiți o viață banală se trezesc treptat asaltați de „umbrele trecutului“. Unul dintre ei, Robbie, care pare că s-a obișnuit cu această viață, are, printre altele, și o problemă locativă. Trebuie să se mute din casa în care locuiește împreună cu sora, cumnatul și cei doi nepoți ai săi, fiindcă copiii, Nathan și Violet, au crescut și nu mai pot dormi în aceeași cameră. Robbie are și o problemă mai veche. A fost părăsit de iubitul său Oliver, ceea ce n-ar fi în sine o dramă, dar dacă un bărbat hetero trecut de 30 de ani găsește cu ușurință o parteneră, un gay de aceeași vîrstă se descurcă mai greu. Mai ales dacă evită să socializeze.

În cochilia vieții cotidiene, neîmplinirile personajelor trec aproape neobservate, cam ca în Pescărușul lui Cehov. Ies la suprafață doar în momente de criză, puțin cîte puțin, iar asta nu pentru că cei care trec prin ele își dau seama ce li se întîmplă. Careva din jur se prinde, din vorbă în vorbă, că ceva e în neregulă cu interlocutorul său. Dan, compozitorul ratat, cumnatul lui Robbie, e cel care-i spune nefericitului că ar trebui să mai iasă prin lume. Însă același Dan, observatorul pătrunzător al neliniștilor celor din jurul lui, nu e în stare să scape de propriile sale anxietăți. Mai toate personajele lui Cunningham sînt ciudate și nefericite într-un grad mai mic sau mai mare. Chiar și cele care izbîndesc își rîcîie momentul de fericire pentru a-și regăsi anxietățile cu care s-au obișnuit. Inițial, insomniaca Isabel care vede pe geam o bufniță pare doar nevricoasă, cel puțin așa crede fratele ei Robbie, care îi spune că bufnițele nu-și fac apariția în Brooklyn, acolo pot fi văzute cel mult cucuvelele.

Ciudați și anxioși sînt chiar și cei doi copii ipostaziați în Zi, Nathan și Violet. Amîndoi amintesc de copiii din povestirile lui Salinger. Nathan vrea să experimenteze cum e să fie mort, în timp ce e în viață, iar pe Violet o obsedează ipoteza că dacă iese dintr-o încăpere, adulții dinăuntru vor uita de ea.

Nu trebuie să trageți de aici concluzia că personajele lui Cunningham ar fi lovite de sminteală. Au doar acel dram de nebunie care există în oricare dintre noi și pe care romancierul îl cercetează în amănunt la pachet cu ceea ce fac și gîndesc personajele, ca oameni normali. Însă în atmosfera tot mai apăsătoare, de sfîrșit de lume, adusă de pandemia prezentă undeva în fundalul romanului, ciudățeniile și anxietățile ajung să-i copleșească, ceea ce, dacă mai țineți minte, li s-a întîmplat multora dintre noi, ziua, în stare de veghe.

Michael Cunningham, Zi, traducere de Mihaela Ghiță, Editura Polirom, 2025.