Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

COSMIN CIOTLOȘ: „Pînă în vara lui ’83, Eugen Barbu a mitraliat consecvent Cenaclul“

Zoom COSMIN CIOTLOȘ: „Pînă în vara lui ’83, Eugen Barbu a mitraliat consecvent Cenaclul“

Criticul și universitarul Cosmin Ciotloș a scos o carte de căpătîi pentru cei care vor să înțeleagă ce s-a întîmplat în ciudații ani ’80, ce e cu generația de poeți optzeciști și cum e cu poezia lor.  Toate astea pornind de la un cenaclu, Cenaclul de Luni, interzis după cîțiva ani de funcționare. Pentru cartea asta, Cosmin Ciotloș a avut nevoie de zece ani de documentare. A meritat cu vîrf și îndesat.

Cristian Teodorescu: Mă bucur că ai făcut-o, dar ce rost are să scrii o carte despre un cenaclu literar – fie el și Cenaclul de Luni?

Cosmin Ciotloș: Știu eu ce să zic?! Cred că are, în general, rost. Cum să-l înțelegi cumsecade pe Macedonski fără a-l urmări pe foarte capriciosul poet în ecosistemul său de la „Literatorul“, unde-și cultiva și își repudia discipolii, dăruindu-le timp, energie, tutun (dintr-un fel de chiup pe care-l ținea mereu alături) și, își amintesc unii apropiați, giuvaiericale false, de sinteză, care se sfărîmau mai apoi în buzunarele fericiților emuli? Tot astfel, am citit în urmă cu cîțiva ani un studiu excelent al unei cercetătoare din generația mea, Ligia Tudurachi, dedicat climatului de la „Sburătorul“ lovinescian: e o reconstituire neprețuită, aproape cinematografică, a locului, a ornamentelor, a relațiilor, a rutinelor, a ticurilor (da, și a glumelor interne) de acolo. Totuși, cartea mea nu e cîtuși de puțin o monografie a Cenaclului de Luni, ci mai degrabă o încercare de a investiga felul în care poezia produsă de membrii acestei grupări a reușit să se strecoare (și să se impună) într-un mediu, haideți s-o spun eufemistic, complicat.

C.T.: Despre optzeciști unii spun azi că, de fapt, erau cît se poate de cuminți și de adaptați vremurilor, deși desființarea Cenaclului de Luni spune parcă altceva. De ce să desființezi un cenaclu frecventat de autori cuminți – sufla regimul în iaurt?

C.C.: Adevărul e că nimeni n-a priceput, de fapt, motivele. Olivia Clătici, fioroasa decidentă a epocii, a dat, din ce-mi amintesc, mai multe răspunsuri, toate confuze. Ca unul care a studiat filă cu filă colecția revistei Săptămâna din acel deceniu și jumătate, îmi permit să avansez o ipoteză, fie ea și suplimentară: din cauza lui Eugen Barbu. Nu e vorba de regim numaidecît, ci de oamenii lui. Ce ne dezvăluie documentele: pînă în vara lui ’83, Barbu a mitraliat consecvent Cenaclul. Fie atacîndu-l direct (la asta a pus umărul și Ion Cristoiu – o spun pentru eventualii fani și pentru amnezici), fie forfecîndu-l prin reprezentanții lui proeminenți. A urmat, vreme de cîteva luni, pînă prin noiembrie, o tăcere deplină. Naivii ar presupune că patronul revistei se luase cu altele. Posibil. Doar că de prin noiembrie, brusc, și-a adus aminte de ei. Și a ținut-o așa pînă către pragul lui ’89. Practic, singurul interval în care Cenaclul a fost lăsat în pace a înglobat momentul (septembrie-octombrie) în care s-a pus în practică desființarea lui. Ceea ce mă face să cred că Barbu știa de ceva vreme și că intrase (glumesc amar) într-un binemeritat concediu de odihnă.

C.T.: Lunediștii Mariana Marin, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Radu Călin Cristea, pentru mine prieteni dispăruți, pentru tine personaje de carte. Ce cumplit de nuanțată e viața, nu crezi?

C.C.: V-aș contrazice puțin: personaje de carte sînt, probabil, pentru cititorii mei. Pentru mine sînt niște poeți exemplari pe care i-am citit și i-am răscitit pînă cînd am ajuns, sper eu, să mă împrietenesc cu ei. Mai intim chiar decît îmi îngăduiseră să o fac, în cazul unora, cele cîteva întîlniri pe care le-am avut. Amănuntul că, de pildă, am parcurs toate manuscrisele lui Traian T. Coșovei (inclusiv Pif-urile handmade cu care se amuza în copilărie sau poemele dinaintea Cenaclului de Luni pe care le-am restituit într-un Manuscriptum acum cîțiva ani) stă pe picior de egalitate cu bucuria de a fi mers la un meci al Rapidului împreună cu Radu Călin Cristea și de a fi povestit, acolo, cîte-n lună și-n stele.

C.T.: Cred că, cu toată bunăvoința, un tînăr scriitor de azi nu pricepe mare lucru din lumea anilor ’80. Încît s-ar putea ca și Cenaclul de Luni să-i scape printre degete, ca nisipul. Greșesc?

C.C.: Mă puneți într-o situație dificilă: dacă v-aș da dreptate, s-ar alege praful de munca mea de aproape un deceniu. Pe de altă parte, sigur că e un adevăr în ce spuneți. O fatalitate a istoriei. Nici unul dintre noi nu pricepe la firul ierbii mai mult decît epoca pe care i-a fost dat să o trăiască strict. Mă consolez totuși cu gîndul că cercetarea literară ne poate amplifica simțurile. În sensul ăsta, păstrînd toate proporțiile, sînt convins că, de exemplu, profesorul Paul Cornea știa despre pașoptism un pic mai mult decît le era accesibil pașoptiștilor înșiși. Vă închipuiți că Heliade Rădulescu avea acces la corespondența lui Ion Ghica? Sau că Anton Pann bănuia ce mare poet e?

C.T.: Persoane răutăcioase ar putea spune că tînărul supărat de azi iese în stradă, iar tinerii supărați de atunci se duceau la cenaclu să-și verse ofurile. Marile excepții au fost Madi Marin, Viorel Padina și, în decembrie ’89, Florin Iaru. Eu cred că există un „Și totuși“ important pentru ceea ce a însemnat și avea să însemne Cenaclul de Luni.

C.C.: L-aș adăuga aici și pe Ion Monoran, căruia îi datorăm cu toții nespus de mult: în fiecare decembrie ni se amintește, pe bună dreptate, că el e cel care a oprit tramvaiele în Piața Operei din Timișoara, declanșînd, de fapt, Revoluția. Aș vrea, totuși, să aud mai des și mai clar și adevărul complementar, legat de remarcabilul poet care a fost, totuși, Monoran (căci a fost, și încerc să explic în carte de ce). Iată un caz în care notorietatea curajului prejudiciază notorietatea operei. Revenind la întrebare, mi se pare importantă nuanța pe care o sugerați: n-o fi fost Cenaclul de Luni chiar un poligon al disidenței, dar tot s-au citit acolo versuri transparente de Mircea Cărtărescu („vorbea la televizor o eclipsă bîlbîită de lună“) sau, mai tîrziu, poeme de felul celui al lui Matei Vișniec, „Corabia“. Aceiași răutăcioși pe care-i invocați ar putea spune că aluziile, ironiile, „șopîrlele“ nu reprezintă forme veritabile de protest. Poate că nu, însă dacă acestea determină Securitatea să te toace mărunt zece ani, săptămînă de săptămînă, eu zic că tot e ceva!

C.T.: Azi mi se pare ciudat, aproape inexplicabil, că nici unul dintre lunediști nu s-a apucat să scrie istoria de-a fir a păr a acestui cenaclu. I-ai întrebat de ce?

C.C.: Vă răspund cu un mic ocol istorico-literar: vă amintiți paginile vii, păstoase, plesnind de detalii din Amintirile… lui G. Panu referitoare la seara în care Eminescu și-a citit la Junimea spectaculoasa nuvelă Sărmanul Dionis. Cum i-a dat peste cap pe cei din caracudă, cum i-a scandalizat cu anacronismele lui pe cei cîțiva știutori de carte, cum, la final, și-a împăturit manuscrisul și a plecat, abstras parcă – toate acestea le știm de acolo și le luăm de bune. Ajunge însă să răsfoim procesele-verbale autentice ale ședințelor (publicate mai tîrziu de Torouțiu) ca să constatăm că… martorul lipsise. Că Panu nu figurează pe lista celor prezenți. Și că, așadar, inclusiv reacția polemică pe care memorialistul și-o atribuie e mai degrabă plauzibilă decît reală. Cam asta e se-ntîmplă cu relatările tîrzii: ce ne-am fi făcut, dumneavoastră, eu, cititorii, dacă ar fi apărut nu una, ci două sau trei asemenea istorii și dacă ele s-ar fi bătut cap în cap? Și nu din rea-credință, ci pentru că fiecare are, probabil, propria lui fantă, admirabilă, dar fatalmente îngustă.

C.T.: De ce ai pus pe coperta cărții o variantă prelucrată, parțial color, a pozei din Aer cu diamante?

C.C.: Cum spun bătrînii sfătoși, e o poveste mai lungă: inițial, pe cînd mă gîndeam să-mi numesc cartea Formăm testudo, aveam în minte o altă fotografie, din 1980, cu care titlul acesta rima, în mintea mea, perfect. Apăreau în ea Augustin Frățilă, Traian T. Coșovei, Florin Iaru, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu și, într-o atitudine patern-solidară, Nicolae Manolescu. Îmbrățișați toți, pe două rînduri, ca într-o grămadă de rugby, dacă vreți. O raritate, peste care am dat într-un volum tipărit la o editură din provincie, în condiții precare și pe care nici eu, nici graficienii cu care m-am sfătuit n-am reușit să o îmbunătățim îndeajuns încît să poată figura onorabil pe o copertă. Am abandonat, așadar, și planul, și titlul, nu fără un anume regret. De care (trebuie s-o spun, mulțumindu-i din nou) m-a vindecat definitiv Andrei Gamarț în momentul în care mi-a trimis propunerea lui, colorizată vioi, aproape ca în Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.

C.T.: Cum ți s-a părut expediția ta în anii ’80?

C.C.: Pe scurt: într-o zi, pe cînd pregăteam forma finală a cărții, m-am trezit reclamat la direcțiunea unei mari biblioteci pentru vina de a fi cerut de la depozit prea multe bibliorafturi cu colecții de reviste. Săptămîna, Amfiteatru, SLAST, Luceafărul, Convingeri comuniste… le știți. Drept urmare, mi s-a limitat accesul: aveam voie să consult cîte un fascicul la cîteva zile. Acela a fost singurul moment în care, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat, m-am întrebat dacă nu cumva, tot citind presa epocii, m-a ajuns din urmă vreo vrajă și m-a aruncat exact în absurdul anilor ălora… Dincolo de glumă și neavînd veleități mediumnice, „expediția“ mea a fost una prozaică: în biblioteci, în arhive, printre reviste și manuscrise, în colecții private, cu dese popasuri nocturne la masa de scris.

C.T.: Faptele rămîn fapte, explicarea lor, care nu e totuna cu adevărul, se schimbă cu timpul. Ce s-a schimbat după aproape 40 de ani?

C.C.: S-au schimbat două generații de critici literari. În bine.




Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
  • Balada țăranilor fictivi

    22 iunie 2021

    Astăzi orașul vaccinează satul, o, Doamne, ce frumos poate să sune: cei goi să exerseze dezbrăcatul, cei morți să exerseze-o-ngropăciune ! I-ați vaccinat și-n nouă sute șapte, vîrîndu-le pe gît pămîntul […]

  • Armata morților se pune în mișcare

    22 iunie 2021

    Morții dispăruți în lunile pandemiei au început să reapară. Acum au acte în regulă, identitate și adresă. Au redevenit cetățeni ai României, cu drepturi și libertăți, și își trăiesc somnul […]

  • Campania de explicații merge ca unsă

    22 iunie 2021

    Armata română, care coordonează campania de vaccinare prin viitorul general Valeriu Gheorghiță, are explicații. Mai ales pentru faptul că de luni, deja, scade constant numărul persoanelor care se vaccinează zilnic. […]

  • Un omagiu tardiv

    15 iunie 2021

    Acum vreo șapte ani, prin mica publicitate a unui ziar, am făcut, la preț de nimic, o achiziție  de zile mari. Am intrat în posesia nu a unui Ferrari de epocă, […]

  • Subiecte la examenul de incapacitate

    15 iunie 2021

    Liceele bune, atîtea cîte au mai rămas, sînt distruse sistematic prin falsificarea examenului de capacitate. Faptele se petrec în gimnaziu, prin complicitatea părinți-copii-profesori și prin dezastruoasa formulă a examenului unic […]